Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)

IX. Epoca dualismului

pact dualist mai favorabil. Adepţii săi — nobilime de rând şi proprietari — la început suspicioşi, s-au împăcat treptat cu noua stare de lucruri, începând să se apropie de partidul guvernant. Partidul lui Deák, aflat în regres, a primit favorabil această apropiere, în urma căreia s-a produs în 1875 fuziunea sa cu gruparea de centru-stânga, născându-se astfel Partidul Liberal (Szabadelvű Párt); premier al ţării a devenit Tisza Kálmán.

Mica grupare de extremă stânga, consecvent opozantă, s-a întărit atunci prin aderarea deputaţilor de centru-stânga care nu au acceptat fuziunea şi a fiinţat în continuare sub denumirea de* Partidul Independenţei şi Paşoptist (Függetlenségi és 48-as Párt) drept însemnată forţă 'numerică de opoziţie, până la prăbuşirea regimului. Concepţia politicienilor acestui partid oscila între opoziţionismul ministeriabil menit să corecteze pactul dualist, şi între ideea uniunii personale, câţiva dintre membrii săi îndrăznind chiar să susţină deschis lozinca independenţei totale, solidarizându-se cu Kossuth, aflat în emigraţie. Partidul de opoziţie întrunea fireşte multe feluri de nemulţumire: şirurile sale erau deopotrivă sporite de elementele împinse la periferia evoluţiei burgheze, ca şi de burghezi, intelectuali şi ţărani care revendicau o dezvoltare democratică — ori de proprietari funciari ce refuzau libera concurenţă, sau de exponenţi ai naţionalităţilor, înclinaţi să colaboreze cu opoziţia ş.a.m.d. De vreme ce nu recunoştea pactul dualist, partidul trebuia împiedicat să ajungă la guvern, ori să obţină majoritatea în parlament, deoarece ajungerea sa la putere ar fi periclitat existenţa întregului sistem. De aici rezultă rigiditatea politică a regimului dualist.

98