Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
VIII. Epoca absolutismului
consecvente ale liderului său. Ei se temeau în primul rând de urmările politice interne ale programului, de compromisul cu naţionalităţile, de concesiile de fond. Propriile-i conflicte lăuntrice, respectiv divergenţele de păreri politice dintre el şi statul său major l-au împins pe Teleki în refugiul suicidului, iar în dietă a ajuns majoritară cealalaltă mare grupare politică, Partidul Adresanţilor condus de Deák. Ei erau dispuşi să poarte discuţii cu monarhul, gata să accepte soluţia din 1848 sau, în funcţie de rezultatele tratativelor, chiar mai puţin de atâta — dar refuzau categoric Diploma şi Patenta. Monarhul în schimb nu se gândea deocamdată la concesii de fond, şi nici nu vroia să audă de acceptarea soluţiei din 1848 ca bază a desfăşurării. El a refuzat acceptarea adresei care i se înaintase şi a dizolvat dieta. Criza absolutismului a devenit deci evidentă, ţara îşi atesta perseverenţa şi ataşamentul faţă de idealurile din 1848-1849 — dar criza a rămas neexploatată datorită evoluţiei conjuncturii externe, neînchegându-se nici un program clar de acţiune pentru viitorul apropiat. Deák recomanda în continuare calmul şi expectativa. Pe aceleaşi poziţii de expectativă se instala şi absolutismul. PACTUL DUALIST “Noi putem aştepta”: deviza puterii reinstalate o formulase ministrul de stat Schmerling. El îşi considera propriul regim drept unul provizoriu, convins fiind că mai devreme sau mai târziu ungurii se vor resemna să accepte soluţia oferită de Patenta din Februarie, adică îşi vor trimite deputaţi în parlamentul imperial, şi renunţând astfel la autonomia lor, se vor mulţumi cu un ambiguu regim constituţional în cadrul imperiului. Proiectele lui Schmerling însă, nereuşind să câştige adeziunea ungurilor, au rămas nerealizate. Adepţii rezistenţei pasive însă au început să piardă teren. Domeniile mici, lovite şi de lipsa de capital, nu corespundeau cerinţelor economiei capitaliste moderne. Tot mai mîjţi membri ai micii nobilimi erau nevoiţi să-şi vândă domeniile, şi odată cu ele şi baza de rezistenţă. Tot mai mulţi doreau deci să ocupe o slujbă garantată de 93
