Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
VIII. Epoca absolutismului
stat. Nici situaţia politică externă nu deveni mai favorabilă. Apelurile sosite din emigraţie îndemnau doar la o rezistenţă stăruitoare, la refuzarea compromisului, respectiv — drept chezăşie a viitoarelor transformări — la împăcarea cu naţionalităţile. Aceasta nu le convenea însă nici măcar celor ce doreau de altfel independenţa deplină, adică dezmembrarea Imperiului Habsburgic. în 1862 s-a dat publicităţii proiectul Confederaţiei Dunărene elaborat de Kossuth, o alternativă menită să suplinească, prin alianţa statelor dunărene mici, tocmai vidul de putere ce s-ar fi creeat prin destrămarea Imperiului Habsburgic. Această temperare a ambiţiilor de hegemonie ungară — prin acceptarea statutului de egalitate al micilor state balcanice — a avut un efect repulsiv asupra multora dintre cei dornici să trateze mai degrabă cu Viena, decât cu Belgradul ori Bucureştiul. Deák Ferenc, adept de la bun început al creării unei situaţii favorabile Ungariei în cadrul Imperiului Habsburgic, era conştient de faptul că strategia expectativei este în pericol din cauza subţierii bazei care era rezistenţa pasivă. Cu timpul cercurile guvernante vieneze şi-au dat şi ele seama, că ungurii nu vor accepta niciodată Patenta din. Februarie. în spiritul căutării reciproce a compromisului a avut loc mai întâi o întâlnire secretă între Deák şi suveran; apoi, în numărul de Paşti din 1865 al ziarului Pesti Napló, Deák îşi declara dispoziţia pentru compromis. La finele anului 1865 a fost convocată dieta, care a desemnat o comisie pentru rezolvarea problemelor controversate ale aşa-ziselor “chestiuni comune”. în vara anului 1866 a izbucnit războiul austro-prusac menit să decidă asupra hegemoniei în cadrul unităţii germane. înfrângerea austriecilor la Königgratz a decis rapid soarta campaniei: Austria rămasă în afara sistemului unităţii germane, se văzu şi mai nevoită să-şi rânduiască relaţiile interne. Pactul dualist adoptat în 1867 era esenţialmente diferit de soluţia din 1848, bazată pe uniune personală. El recunoştea în mod formal trei sfere de activitate “comune” pentru Ungaria şi restul imperiului, anume afacerile externe, armata şi finanţele menite să le susţină pe celelalte două. Pentru a asigura buna funcţionare a acestora au fost 94
