Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
V. Epoca feudalismului târziu
maghiară. Acum românii reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii şi pe teritoriul Ungariei considerată în sens mai restrâns. Majoritatea sârbilor din sud a fost colonizată în masă de-alungul frontierei; aici, curtea vieneză a alcătuit din ei o pătură militară-ţărănească — grănicerimea —, neîngăduind în aceste zone reorganizarea comitatelor. în ţinutul danubian şi cel sudic s-au stabilit mulţi germani. în zona muntoasă din Ţara de Sus au ajuns majoritari slovacii, care, în grupuri masive se infiltrau şi în câmpie. în Carpaţii nord-estici au coborât păstorii ruteni. Majoritatea oraşelor regeşti şi-a păstrat preponderenţa germană, întărită prin valul de noi colonişti. » Grosul nobilimii — cca. 80% — era tot de limbă maghiară; drept rezultat survine maghiarizarea treptată a celor pătrunşi în rândurile ei. Statul nobiliar îşi păstra deci caracterul maghiar, cu toate că limba oficială era latina, iar populaţia maghiară depăşea doar cu puţin o treime din numărul total al locuitorilor. Acesta din urmă s-a dublat în secolul al XVIII-lea, depăşind până la sfârşitul veacului cifra de 8 milioane. Atât din punct de vedere juridic, cât şi în sensul practic, majoritatea lor trăia sub controlul feudalilor. O poziţie intermediară ocupau iazigii, cumanii şi haidăii: ei nu se aflau sub jurisdicţie feudală, beneficiau de autonomie locală, iar din 1790 li se acordă chiar statutul de stare. în aceeaşi categorie trebuie menţionaţi secuii şi saşii din Ardeal, respectiv oştenii ţărani ai zonelor de frontieră (grănicerimea). Proporţia de cca. 5% a nobilimii maghiare în totalul populaţiei era depăşită doar de cea a nobilimii polone. Dacă în Ungaria secolului XVIII fiecare al douăzecelea om — sau altfel spus fiecare al zecelea ungur — era nobil, faptul i se datoreşte şi înnobilării tradiţionale practicată de principi şi regi drept răsplată pentru oştenii lor, însă cauza decisivă a sporului este strădania marilor latifundiari de a înlesni înnobilarea subordonaţilor proprii, spre a-i scuti astfel de impozitul către stat. Să nu uităm că proporţia nobilimii maghiare depăşea media europeană încă de la sfârşitul evului mediu (datorită pătrunderii servienţilor, a iobagilor de cetate în rândurile privilegiaţilor), sporul ei natural fiind şi el mai ridicat decât în cazul 63
