Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)

II. Feudalismul timpuriu

Ultimii ani ai vieţii i-au fost umbriţi de grija succesiunii. Străvechea cutumă maghiară rezerva acest drept celui mai în vârstă dintre bărbaţii familiei domnitoare, în timp ce dreptul succesoral european se baza pe primogenitură, pe urmaşii direcţi.

Moştenirea titlului de rege mai implica şi principiul “idoneităţii”, al aptitudinii de guvernare, în sensul că urmaşul trebuia^ă fie nu numai îndreptăţit, dar şi apt pentru domnie, conform principiilor moralei şi politicii creştine. în ciuda dreptului tradiţional maghiar, Ştefan I. (cel Sfânt) încerca să-i înlesnească fiului său calea spre tron. în urma morţii neaşteptate a acestuia (personaj intrat în istoria maghiară sub numele de Sfântul Emeric), deviază chiar de la principiul moştenirii în descendenţă masculină, desemnându-1 drept urmaş pe ginerele său, Petru Orseolo, fiul dogelui veneţian. în urma nesiguranţei intervenite în sistemul moştenirii tronului, ţara avea să înfrunte câteva decenii atât de furtunoase, încât au periclitat întreaga operă a Sfântului Ştefan.

De la mijlocul secolului al XI-lea se poartă lupte permanente pentru Ungaria, pentru moştenirea lăsată de Ştefan cel Sfânt. Diferitele modalităţi de moştenire a tronului, regii stinşi fără urmaşi, moştenitorii orbiţi spre a nu mai fi apţi pentru tron, ori alungaţi, au însemnat prilej de intervenţie pe seama opoziţiei interne şi a unor puteri străine. A existat pretendent sprijinit de o răscoală a păgânilor; s-au răsculat împotriva domnitorului capi de seminţie neglijaţi, deşi erau creştini; iar pretendenţii privaţi de puterea regală căutau refugiu şi susţinători în ţările vecine — Polonia, Rusia, Bizanţ, Imperiul romano-german —, întorcându-se apoi cu sprijin din afară. Cele mai periculoase erau intervenţiile împăratului romano-german, care în schimbul sprijinului acordat pretindea supunerea feudală a ţării.

în cursul luptelor părţile ajunseră la compromis: moştenitorul-pretendent, în calitatea sa de prinţ (duce), devenea stăpân cam al unei treimi din teritoriul ţării (ducatul). Dar în loc să liniştească lucrurile, încercarea de a-1 îndestula pe “regele cel tânăr” crea o bază materială pentru continuarea conflictului. Prinţii îşi organizau armată proprie, băteau monedă şi reluau lupta pentru tron.

19