Antal G. László: Situaţia minorităţii etnice maghiare în România - Múzeumi füzetek 6. (Székelyudvarhely, 1993)

locale. Evidenţele parohiale atestă o intensă viaţă spirituală. Problemele sínt în parte identice cu cele ivite la celelalte culte. Dintre acestea, arzătoare este (ca de altfel şi la unitarieni, şi luterani) pregătirea preoţilor. Ca urmare a „numerus clausus”-ului restrîns, impus din 1979 — şi acceptat cu prea multă uşurinţă de episcopii din vremea respectivă, care au dat dovadă cu această ocazie de slăbiciune umană — în următorii cinci ani numărul pastorilor va scădea cu 75. Astfel în 1992, socotind şi golurile deja existente, 140 de posturi de preoţi vor rămîne practic neacoperite. (în cadrul celor două eparhii îşi desfăşoară astăzi activitatea şapte sute de pastori.) Gravitatea situaţiei e accentuată şi prin faptul că mai mult de jumătate din credincioşii reformaţi trăiesc în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, unde activează doar 10% din numărul total al pastorilor. Drept consecinţă există comunităţi religioase din mediul rural cu 150 de credincioşi, şi altele din mediul urban cu 30.000 de credincioşi, ambele categorii fiind „în grija” a cîte unui singur preot. Aşa stînd lucrurile, ar fi neapărat necesară subdivizarea comunităţilor religioase de la oraşe. Luînd în considerare şi această situaţie, lipsa efectivă cu care se va confrunta biserica reformată din România în 1992 nu va fi de 140, ci de 210 pastori.

Să nu uităm că parohiile reformate sínt de neînchipuit fără preot care să locuiască efectiv în localitatea respectivă, deoarece acesta nu este un simplu oficiant de ceremonii religioase, întreaga viaţă a comunităţii desfăşurîndu-se în jurul parohiei. O consecinţă directă a lipsei de preoţi este creşterea vertiginoasă a numărului sectanţilor, fiind şi acesta un semn al dezintegrării societăţii minoritare.

— A(î\area urii împotriva ungurilor

în manualele româneşti istoria naţionalităţii maghiare apare sporadic şi aproape exclusiv în context negativ. Presa românească a anilor ’70 a dezlănţuit o campanie al cărei ton devine din ce în ce mai dur. Textele publicate — provenind nu odată din condeiul unor autori suspuşi în nomenclatura ştiinţifică — îi prezintă pe unguri ca pe un popor migrator lipsit de cultură, care de-a lungul istoriei a cauzat numai daune poporului român, şi care e în mare parte răspunzător şi pentru greutăţile actuale. De la începutul anilor ’80 volumele şi articolele care aţîţă ura naţională nu se mai inspiră din trecutul îndepărtat, ci din perioada anilor celui de-al doilea război mondial, în cursul căruia autorităţile maghiare — uneori acestea fiind pur şi simplu identilicate cu totalitatea ungurilor — potrivit viziunii acestor „opere”, i-au prigonit şi măcelărit cu o cruzime bestială pe români, pe evrei şi pe oricine, care nu era ungur. O parte a scrierilor în cauză a apărut şi în limbile de circulaţie internaţională, în publicarea şi difuzarea lor jucînd un rol important editurile bisericii ortodoxe române.

Cu toate acestea se pare că deşi neîncrederea şi bănuiala dintre români şi unguri se înteţeşte neîncetat, iar cele două colectivităţi abia mai comunică între ele, ura nu a cuprins marea masă a populaţiei româneşti.

25