Antal G. László: Situaţia minorităţii etnice maghiare în România - Múzeumi füzetek 6. (Székelyudvarhely, 1993)
cadrul României a dat curs unui proces de împăcare dintre naţionalităţi, iar în relaţiile interstatale româno—ungare, în ciuda poverii grele a trecutului apropiat (două schimbări de dominaţie în patru ani), a dus pentru scurtă vrema la schimbări deschizătoare de perspective noi. în această ordine de idei trebuie să ne referim — fie şi în treacăt — şi la antecedentele actualului curs naţionalist. Originea acestuia a fost doctrina politică de bază a României interbelice, potrivit căreia România ar fî stat naţional unitar. In punctul III. al proclamaţiei adunării de la Alba Iulia, care a hotărit în decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România, s-a dat glas unui deziderat real, în pas cu timpul, prin enuntiul: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi flecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-1 alcătuiesc.” (Textul complect al hotăririi: Clopoţel, I.: Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România. Cluj. 1926.121-123.) Pe de altă parte politica reală a României regale a fost determinată de acel paragraf al constituţiei din 1923, potrivit căruia „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil.” Această constatare fictivă, ruptă de realitatea etnică policromă a României presupunea şi un program faptic în aplicarea căruia fiecare guvernămînt românesc era conştient că beneficiază de largul consens al categoriilor influente în viaţa politică. La încheierea celui de-al doilea război mondial, prin noua repartizare a raporturilor dintre forţele naţiunii, partidul comunist, aflat pînă atunci în ilegalitate şi la periferia vieţii publice, a ajuns pe primul plan al scenei politice, devenind mai apoi unicul ei personaj. (La finele anului 1944 acest partid număra o mie de membri cu carnete de membru, în mare parte proveniţi din rîndurile naţionalităţilor. Esenţa programului său era ideea internaţionalismului.) Avangarda transformată peste noapte în „partid de masă” nu putea reproduce decît curentele politice ale României de pînă atunci, inclusiv concepţiile bazate pe exclusivismul naţional. în poziţiile cheie ale Partidului Comunist Român, organizat — sub influenţa decesivă a unor circumstanţe externe — în mod antidemocratic ca „forţă conducătoare” s-a implantat — pare-se încă de la început — un puternic nucleu naţionalist-extremist care a reuşit să folosească cu o remarcabilă consecvenţă constituirea rapidă a unei structuri totalitare a puterii, sub patronajul direct al şefului partidului, Gh. Gheorghiu-Dej, pentru filtrarea democraţiei române abia constituite — beneficiind de o rezervă restrînsă de intelectuali — şi a aliaţilor ei provenind din rîndurile naţionalităţilor (unguri şi evrei). Pentru a înţelege mai bine circumstanţele întăririi poziţiilor conducerii staliniste, circumstanţe esenţiale din punctul de vedere al naţionalităţilor, trebuie să ne referim pe scurt şi la următoarele: datorită slăbiciunii tradiţionale a democraţiei şi stîngii româneşti, gruparea torţelor de stînga ale minorităţii maghiare a trebuit să îndeplinească un rol politic ce depăşea cu mult raportul numeric al populaţiei maghiare 9
