Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 20. (Székelyudvarhely, 2020)
Focht Anna: Gorka Géza padlóváza restaurálása
scurte şi mai defibrate20, cu atât cavităţile şi porii care se creează între ele în timpul formării foilor sunt mai mici, totodată se formează mai multe legături interfibrilare, ceea ce stabilizează structura. Când este umectată, hârtia cu o structura puternic defibrată (de exemplu hârtia de calc) suferă modificări dimensionale semnificative. Capacitatea de absorbţie a hârtiei poate fi, de asemenea, inhibată prin modul şi măsura încleierii. Prin încleierea suprafeţei cu gelatină, pe suprafaţa hârtiei se formează un strat de film proteic, care împiedică praful şi contaminanţii să intre în pori şi limitează accesul acizilor şi oxigenului la hârtie. De asemenea, are un rol şi în echilibrarea absorbţiei şi cedării apei, deoarece umiditatea va fi mai întâi absorbită de către gelatina (clei), care se umflă şi permite doar penetrarea lentă a apei în hârtie. Acest lucru este accentuat în cazul folosirii cleiului cu adaos de alaun, deoarece ionii de aluminiu din alaun formează legături încrucişate cu proteina, întărind filmul şi făcându-1 într-o oarecare măsură rezistent la umiditate. Acesta este motivul pentru umezirea lentă şi uneori neuniformă a hârtiilor din cârpe, încleiate la suprafaţă.21 în cazul încleierii materialului în masă, cleiul este amestecat cu suspensia de fibre, astfel încât moleculele sale se leagă de suprafaţa fibrelor, conferindu-le grade diferite de hidrofobicitate. în procesul de încleiere cu răşină, introdus în 1807, suspensia de răşină este saponificată cu leşie, devenind solubilă în apă; sub efectul alaunului adăugat, suspensia se precipită pe fibre sub forma unor particule minuscule, fixându-se prin legături secundare şi înglobându-se în suprafaţa fibrei pe măsura uscării hârtiei. Hârtia realizată în acest fel este acidă datorită alaunului folosit.22 Dimerul de alchil cetenă (AKD), patentat în 1953 şi anhidrida alchil-succinică (ASA) sintetizată în 1974, sunt aşa-zişi agenţi de încleiere reactivi care pot fi folosiţi într-un mediu neutru, permiţând astfel producerea de hârtie cu pH neutru şi alcalin. Atât AKD cât şi AS A conţin catene lungi, apolare de carbon cu o masă moleculară ridicată (parte hidrofobă) şi mici grupări reactive. Grupările reactive se leagă de celuloza de la suprafaţa fibrei prin legături esterice, făcând astfel pe cale chimică suprafaţa fibrei hidrofobă. Până ce moleculele de răşină pot fi dizolvate din hârtie cu un solvent organic, agenţii de încleiere reactivi nu pot fi îndepărtaţi prin dizolvare, deoarece sunt ataşaţi de fibră prin legături covalente.23 în general, cel mai puternic efect de încleiere (şi astfel cea mai mică ca20 în timpul aşa numitei măcinări grase, cuţitele echipamentului de măcinare creează iritaţii pe suprafaţa fibrei, şi eliberează fascicule de fibrilă de pe peretele celulei, crescând astfel suprafaţa fibrei şi intensificând întrepătrunderea fizică, precum şi formarea de legături de hidrogen mult mai secundare între fibrele legate. 21 Umezirea neuniformă poate fi cauzată de deteriorarea foii de gelatină sau a foii de hârtie (ruperea fibrelor în liniile de plisare, ruperea foii) sau de prezenţa anumitor contaminanţi. 22 Dimensionarea cu răşini a fost utilizată în fabricarea hârtiei între 1807 şi 1980; dezvoltarea tehnologică a făcut necesară încorporarea unei cantităţi mai mici de alaun din anii 1930, ceea cea permis adăugarea de carbonat de calciu, reducând astfel aciditatea hârtiei finite. 23 Bánik 2011. pp. 162-164. pacitate de absorbţie) este atribuit agenţilor de încleiere reactivi (AKD, ASA), urmaţi de răşină, şi de gelatină, cea din urmă având cel mai slab efect de încleiere. în acelaşi timp, trebuie menţionat mecanismul de auto-încleiere a hârtiilor pe bază de fibre lemnoase, cu efect semnificativ asupra umectabilităţii hârtiei. Acest fenomen este cauzat de acizii graşi şi răşinile naturale parţial dizolvate pe parcursul procesului de măcinare mecanică a lemnului, ale căror molecule conţin atât capete hidrofilé cât şi hidrofobe. în hârtia finalizată, acizii graşi şi răşinile migrează spre suprafaţa fibrei, unde partea lor hidrofilă formează legături de hidrogen cu celuloza, iar partea hidrofobă se orientează spre suprafaţa hârtiei, conferind un efect suplimentar de încleiere. Acesta este motivul pentru care pe hârtiile din pulpă lemnoasă se poate tipări cu uşurinţă utilizând o cerneală cu liant uleios, dar umectarea lor este dificilă, chiar dacă nu sunt încleiate deloc, sau doar într-o mică măsură. în cazul hârtiilor din secolele XIX-XX, putem întâlni o combinaţie între încleierea în masă a materialului şi încleierea de suprafaţă, adeseori realizată cu amidon (de exemplu, în cazul hârtiilor transparente), ceea ce îngreunează suplimentar penetrarea apei în interiorul structurii ţesutului fibrös. Pe parcursul îmbătrânirii naturale a hârtiei, reacţiile hidrolitice şi de oxidare din zonele amorfe determină ruperea lanţurilor de celuloză, o creştere a proporţiei zonelor cristaline şi o scădere a elasticităţii fibrei. în acelaşi timp, transformarea chimică a grupărilor laterale hidroxilice duce şi la o scădere a capacităţii de absorbţie a hârtiei. Proprietăţile chimice ale pielii şi comportamentul ei sub influenţa umidităţii Pielea este foarte asemănătoare cu hârtia din punctul de vedere al umezirii, dar prezintă şi diferenţe datorită proprietăţilor chimice ale proteinei care alcătuieşte structura sa fibroasă. Ordinea şi aşezarea aminoacizilor, având grupări laterale polare şi apolare, în lanţurile polipeptidice (proteice) care formează colagenul permit macromoleculei adoptarea unei forme elicoidale (formare de helix), apoi înfăşurarea laolaltă a trei lanţuri elicoidale pentru formarea tropocolagenului. Alăturarea structurilor de tropocolagen duce apoi la formarea microfibrilelor şi fibrilelor pielii. Structura tridimensională a pielii rezultă din asocierea fibrilelor orientate în unghiuri şi direcţii diferite. Forma rezultată în urma proceselor menţionate mai sus, este stabilizată prin legături ce se formează între lanţurile proteice, legături covalente, ionice, de hidrogen sau forţe van der Waals. Grupările amino şi carboxilice legate de lanţurile polipeptidice determină aşa-numita proprietate amfoteră24 a pielii, adică dependenţa de pH a numărului de grupări ionice de pe lanţ, în caz special instaurarea stării cu ioni geminali. Apa care asigură elasticitatea pielii se leagă cu legături de hidrogen în zonele amorfe din interiorul fibrei, precum 24 Compuşi care pot acţiona atât ca acid, cât şi ca bază. 196
