Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 20. (Székelyudvarhely, 2020)

Focht Anna: Gorka Géza padlóváza restaurálása

se pot determina prin XRD. Pe baza reţetelor de culori găsite în sursele etnografice, artistice şi de tehnică tradiţională se presupune că pigmentul utilizat pentru obţinerea culorii verzi, alături de auripigment, a fost indigoul. în terminologia anglo-saxonă a tehnicilor de pictură verdele realizat prin amestecare de pigment galben şi albastru a fost numit vergaut. Utilizat de pictorii medievali ca o alternativă pentru verdigris (acetaţi de cupru), vergaut-ul a fost descris, cel mai frecvent, ca un amestec de auripigment şi indigo.4 în limba maghiară se utilizează pentru acest amestec de pigmenţi/de culoare termenul verde auripigment-indigo.

Utilizarea verdelui indigo are, probabil, un istoric de mai bine de 1000 de ani. Cu lumina sa splendidă, opacitatea şi profunzimea sa fermecătoare este una dintre cele mai frumoase culori. în Evul Mediu s-a utilizat cu precădere pe pergament şi hârtie, la iniţialele şi ilustraţiile din manuscrise şi cărţi; şi ulterior a fost preferat în diferitele tehnici de pictura artistică şi laică, tempera, ulei etc.5 Utilizarea sa pe obiectele de mobilier pictat din Transilvania poate fi evidenţiată până la mijlocul anilor 1800. Motivele „dispariţiei” sale puteau fi, pe de o parte schimbările de gust survenite în mobilierul ecleziastic şi laic, pe de altă parte restricţiile introduse datorită toxicităţii auripigmentului.

3.1. Componentele verdelui indigo

3.1.1. Auripigmentul

Una dintre componentele verdelui indigo este auripigmentul (trisulfura de arsen, As2S3), o substanţă foarte toxică sub formă de pulbere. Denumirile arhaice ungureşti sunt: „Auripigmentum, operment sau arsenicum”.6 în natură se găseşte pretutindeni, preponderent ca depunere a filoanelor hidrotermale şi a izvoarelor termale, precum şi ca produs de sublimare la temperaturi joase ale vulcanilor, în stare naturală are sclipirea micelor, suprafeţele sale de clivaj au un luciu perlos, are o bună putere de colorare şi de acoperire, culoarea mineralului variază de la galben la portocaliu, culoarea pulberii este galbenă.7 Se găsea în cantităţi considerabile în minele de metal din Ungaria şi Saxonia, la circa 18-55 m adâncime.8 într-un tratat de pictură de la sfârşitul secolului al XIX-lea9, Ungaria şi masivul Harz sunt nominalizate ca principalele surse ale auripigmentului mineral, menţionându-se totodată că cel

4 http://cameo.mfa.org/wiki/Vergaut (22.06.2020).

5 In pictura europeană, un exemplu timpuriu de utilizare a verdelui indigo este veşmântul verde de pe dipticul Wilton (The National Gallery, Londra), pictat de un artist anonim, în circa 1395-9, în techica tempera cu ou. https://eclecticlight.co/2018/03/15/pigment-arsenic-orpiment-and-realgar/.

6 Ferentz 1828. p. 4. 65.

7 Galambos 2007. p. 83., Galambos-Vihart 2013.

8 Anon 1728. p. 21.

9 Terry 1893. p. 280.

mai frumos auripigment utilizat de pictori, cu tenta galben-aurie, provine din Persia.

Utilizarea şi răspândirea sa în spaţiu şi timp este foarte asemănătoare cu cea a realgarului (As4S4), dar este un pigment mai important şi mai frecvent utilizat, datorită pe de o parte rezistenţei sale mai bune la lumină, pe de altă parte lipsei unui pigment galben bun.10 Auripigmentul a fost utilizat ca pigment încă din antichitate, din perioada Noului Regat Egiptean, fiind preferat apoi atât în Evul Mediu, cât şi în perioadele următoare." Mărunţirea mineralului este dificilă, pentru a obţine pigment din el acesta este curăţat: se încălzeşte cu sulf pentru ca auripigmentul pur să sublime din compoziţia sa. Varietatea sa sintetică este cunoscută din Evul Mediu, dar nu a înlocuit auripigmentul obţinut din sursă minerală. Varietatea sintetică a fost comercializată sub denumirea de galben regal (Königsgelb).

în opera lui Cennini, Libro delEarte o trattato della pittura12, în capitolul al XLVII-lea „Despre natura unui galben care se numeşte orpimento ”13 sunt rezumate următoarele despre proprietăţi: „Se mai găseşte o culoare galben, şi care se numeşte orpimento. Culoarea aceasta este nenaturală, şi-i făcută chimiceste, şi este cu adevărat otrăvitoare; şi e de un galben mai plăcut şi mai asemănător cu aurul decât orice altă culoare care se află pe lume. La lucrări pe zid nu e bună, nici în fresco, nici cu tempera, deoarece se înnegreşte de îndată ce vine în atingere cu aerul. E foarte bună, în schimb, pentru a picta scuturi şi suliţe. Culoarea aceasta, amestecată cu indigo, dă un verde bun pentru iarbă şi verdeţuri (frunzişuri). Pentru legarea ei nu este nevoie de altceva, decât de cleif...) Când l-ai prefăcut în pulbere, toarnă peste el apă curată şi freacă-l, cât poţi mai mult, deoarece, de l-ai freca zece ani, cu atât mai bun s-arface. Păzeşte-te de a da cu el pe la gură, căci e vătămător pentru om ”.

La acţiunea luminii se oxidează la trioxid de arsen (As203), dar în locurile ferite de lumină, respectiv bine izolat de aer şi umiditate (de exemplu, într-un liant uleios) poate fi foarte durabil. în cursul transformărilor sale emi-10 http://cameo.mfa.org/wiki/Orpiment. Sajó 2008. pp. 43-44., Rötter 2003.

11 Sajó 2008. p. 43. Poate fi identificat în operele unor pictori celebrii, precum Raffaello (Madonna Sixtină, 1513-14), Bellini, Tintoretto, Watteau, Goya, Cézanne şi alţii: https://eclecticlight.co/2018/03/15/pigment-arsenic-orpiment-and-realgar/ (accesată în data de 22.06.2020).

12 Opera lui Cennino Cennini, intitulată Libro dell’arte o trattato della pittura datează, probabil, din 1390. Cea mai accesibilă traducere în engleză este cea a lui Thompson, publicat în 1933. Pentru fragmentele citate în prezentul articol se indică paginile din această traducere. Cifrele romane indică numerotarea capitolelor de către Cennini. Pentru versiunea maghiară, impecabilă, şi interpretarea tratatului vezi Hehler 2012.

In limba română există două traduceri, una realizată şi comentată de Dimitrie Belisare-Muscel (Tipografia ’’Fântâna Darurilor”, Bucureşti, prima parte a sec. XX), alta, mai recentă, de N. Al. Toscani (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1977). Citatele sunt preponderent preluate din ediţia mai recentă (nota translatorului).

13 Cennini, cap. XLVII.: Heitler 2012. p. 157. (pdf p. 257.); Thompson transl. 1933. p. 28.; Traducerea lui N. Al. Toscani, 1977. pp. 63-64. In ambele versiuni în limba română, în loc de cuvântul toxic/otrăvitor apare, în mod eronat, cuvântul toscan (nota translatorului).

176