Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 20. (Székelyudvarhely, 2020)
Focht Anna: Gorka Géza padlóváza restaurálása
te hidrogen sulfurat, care intră în reacţie cu pigmenţii pe bază de plumb sau cupru din apropiere. Culorile pe bază de plumb (alb de plumb sau miniu) devin gri, apoi se înnegresc. De asemenea, poate închide culoarea albastrului pe bază de cupru - azurii (2CuC03 Cu(OHf) -, respectiv pigmenţii verzi, cum ar fi malachitul (CuC03 Cu(OH)2) şi acetatul bazic de cupru14 ((Cu(CH3COO)2 2Cu(OH),). Autorul anonim al De arte illuminandi... scria despre problemă astfel: „ ... Un alt fel de verde se poate obţine din auripigment şi indigo de bună calitate, dar acesta nu se poate folosi pe hârtie pentru că albul de plumb, miniül şi verdele de cupru devin metalizate datorită emanaţiilor sale. Din acest motiv nu mă necăjesc nici cu detalierea obţinerii acestuia, nici cu cea a verdelui de cupru”.15 Hidrogenul sulfurat şi dioxidul de sulf, rezultate din descompunerea auripigmentului, pot ataca şi lianţii, motiv pentru care pictura se detaşează des de la suport.16 Fiind sensibil la alcalii, auripigmentul nu se poate utiliza la picturi murale. Ágota Gőgös a constatat în lucrarea sa axată pe studiul picturii mobilierului pictat transilvan din secolele XVII-XVI1I că pe acesta culorile verde şi galben au suferit cel mai frecvent modificări, s-au decolorat, respectiv s-au transformat dintr-un strat verde într-unul gri.17 Pentru obţinerea verdelui meşterii au adăugat la liant auripigment şi pigment indigo albastru sau negru, ceea ce a devenit după aplicare un verde strălucitor. Modificările de culoare ale acestor straturi nu se datorau conţinutului de pigment organic, ci modificării chimice mai sus menţionate a auripigmentului. Din acest motiv, autoarea s-a ocupat în detaliu de compatibilitatea auripigmentului cu diferiţii lianţi, a studiat şi a dovedit experimental transformarea trisulfurii de arsen în trioxid de arsen, ceea ce cauzează decolorarea auripigmentului la acţiunea luminii, din galben în incolor. Trioxidul de arsen rămas pe suprafaţa pictată este perceput, datorită modificării indicelui de refracţie, fără culoare, de aici rezultă aspectul spălăcit al suprafeţei. Gőgös a evidenţiat şi sensibilitatea miniului faţă de hidrogenul sulfurat şi dioxidul de sulf, produşii secundari ai proceselor de transformare a auripigmentului, datorită cărora culoarea roşu aprins al miniului se brunifică, apoi se înnegreşte, observaţii menţionate şi de alte surse bibliografice. 3.1. 2. Indigoul Albastrul indigo s-a utilizat deja cu 4000 de ani în urmă în Orientul Apropiat. Pigmentul a fost popular şi în rândul artiştilor romani, apoi a fost apreciat în mod deosebit între secolele XIV şi XIX. Culoarea albă se obţinea din două surse biologice, din planta de indigo (Indigofera tincto-14 Grünspan, verdigris. 15 De arte illuminandi ... [X.] Despre culoarea verde, vezi Heitler p. 83. (pdf p. 151.). 16 http://www.jcsparks.eom/painted/pigment-chem.html#Orp. 17 Gőgös 2007. pp. 83-89. ria) originară in India şi din drobuşorul european (Isat is tinctoria). în Europa a fost obţinut din drobuşor sau a fost importat în formă extrasă din India, ajungând mai întâi pe Drumul Mătăsii în Bagdad, apoi de acolo în Italia, mai ales în Genova şi Veneţia. Local, indigoul de cea mai bună calitate a fost indigoul de Bagdad. Atributul de Bagdad îl diferenţia de colorantul obţinut în Europa din drobuşor.18 Principalii utilizatori ai indigoului au fost atelierele de colorare a textilelor cu indigo. Răspândirea acestuia în Europa poate fi legată de flamanzi, care practicau acest meşteşug încă din secolul al VUI-lea. Prima breaslă de colorare textilă a luat fiinţă în Viena, în anul 1208. Pe teritoriul Ungariei prima breaslă de acest fel şi-a început activitatea în 1608, prin asocierea oraşelor Lőcse, Eperjes, Igló şi Késmárk (actualmente Levoca, Presov, Spisská Nová Ves şi Kezmarok, în Slovacia). Indigoul folosit pentru pictură era adeseori extras din resturile colorării de textile. în 1880, chimistul german Adolf van Baeyer elaborează sinteza chimică a indigoului, iar din 1891 începe şi producerea colorantului la scară industrială. Datorită apariţiei indigoului sintetic, utilizarea indigoului natural s-a redus în mare măsură de la începutul secolului al XX-lea. Obţinerea din drobuşor a indigoului, respectiv a pigmentului indigo precipitat (fixat) pe pigment alb Pulberea brută, măcinată de indigo are o culoare închisă, intensă, caracteristică; amestecat cu un liant rămâne închis, dar translucid (ca un lac), din acest motiv colorantul - similar altor coloranţi organici - trebuie precipitat/fixat pe un suport anorganic, în general, un pigment alb, pentru ca să devină opac, potrivit pentru utilizare în pictură, adică un pigment organic.19 Prin utilizarea unui pigment alb se obţine un albastru mult mai frumos, se reduce intensitatea întunecată a culorii, devine mai deschisă. De coloribus et mixtionibus: [IX.] Despre amestecuri „ ...Albastrul amestecă-l cu alb de plumb, întunecă-l cu indigo, deschide-l cu alb de plumb......”2r. Diferitele tratate de pictură menţionează ca suport albul de plumb, gipsul şi creta. La studiul pXRF al manuscriselor irlandeze pictate, datând din a doua parte a secolului al VUI-lea, păstrate la biblioteca Trinity College din Dublin, în zonele pictate cu albastru a fost evidenţiat calciul. Având în vedere că nu s-a identificat niciun element care să indice prezenţa unui pigment albastru anorganic, se presupune că albastrul a fost de natură organică, indigo; prezenţa acestuia s-a dovedit prin analize micro-Raman, în spectrul obţinut 18 Cennini, cap. XVIII.: Thompson trans. p. 11., Heitler 2012. p. 133. (pdf p. 203.), Traducerea lui N. Al. Toscani, 1977. pp. 63-64. 19 Procedeul este numit în limba engleză laking: (http://www.webexhibits. org/pigments/indiv/recipe/indigo.html). Coloranţii organici precipitaţi/ fixaţi pe un suport anorganic sunt pigmenţii organici sau aşa-numiţii pigmenţi lac (sub influenţa terminologiei engleze, termenul este mai rar utilizat în limba română - nota translatorului). Galambos - Vihart 2013. 20 Heitler 2012. p. 60. (pdf p. 127.) 177
