Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 19. (Székelyudvarhely, 2019)
Pápay Kornélia: Beszámoló a műtárgyak esztétikai szempontból zavaró szőrmehiányainak pótlására tett kísérlet tapasztalatairól
Integrarea cromatică a picturilor contemporane - probleme teoretice şi practice1 Viktória Beatrix Mátyás în cazul lucrărilor de artă contemporană, din cauza calităţii materialelor utilizate, precum şi din lipsa de cunoştinţe tehnice, deteriorarea operelor poate să se declanşeze prematur, lucru ce obligă intervenţia restauratorului. însă, în afară de sarcinile practice rezultate, cele mai dificile probleme care ţin de restaurarea modernă sunt de natură teoretică şi etică.2 Restaurarea este interpretarea lucrării restaurate, însemnând că întotdeauna include posibilitatea ca lucrarea să fie greşit înţeleasă.3 Nu există nicio teorie care să fie acceptată în unanimitate. în mod actual, prin răspândirea investigaţiilor ştiinţifice, există anumite principii legate de conservare pe care toată lumea le respectă, însă integrarea cromatică este o problemă estetică, în care nu există un acord comun, nu are o soluţie bună, universal acceptată, aplicabilă în toate cazurile.4 Fiecare operă de artă este unică, de aceea deciziile luate în cazul completărilor estetice trebuie tratate în mod similar. Acest lucru este valabil în special în cazul lucrărilor modeme şi contemporane, unde intenţia şi conceptul artistului nici pe departe nu sunt aşa de clare precum în cazul lucrărilor din secolele trecute. în decursul istoriei restaurării au apărut mai multe teorii despre aspectele şi modul în care ar trebui restaurate lucrările. Printre acestea găsim opinii extreme, cum ar fi părerea lui Viollet-le-Duc (1814-1871) care enunţă că eroziunile distorsionează obiectul, de aceea restauratorul trebuie să rezolve această problemă, pe când Ruskin (1819-1900) credea că semnele de îmbătrânire ale obiectului aparţin de lucrare, iar dacă acestea dispar, opera de artă îşi pierde din valoare.5 Au apărut două teorii decisive despre teoria restaurării în secolul XX: lucrarea Der moderne Denkmalkultus, sein Wesen, seine Entstehung, scrisă de către istoricul de artă austriac Alois Riegl în 1903 şi lucrarea istoricului de artă italian Cesare Brandi din 1963, întitulată Teoria del Restauro. 1 Acest articol se bazează pe lucrarea de diplomă a autorului realizată în cadrul Universităţii Maghiare de Arte Plastice şi pe cercetarea efectuată în cadrul Noului Program Naţional de Excelenţă, sub codul ÚNKP-17- 2, coordonatorul lucrării de diplomă a fost István Bona DLA, iar coordonatoarea în cadrul programului de excelenţă a fost Ágota Kovácsné Gőgös. 2 Munoz Vinas 2010. p. 9. 3 Wetering 2005. p. 247. 4 Brajer 2015a. 5 Munoz Vinas 2015. p. 5. Riegl a creat în cartea sa un sistem care poate servi drept ghid general în restaurarea obiectelor individuale, specifice. El a clasificat pe categorii valorile atribuite operelor de artă, astfel, dacă despre o lucrare dată decidem care valoare este mai importantă, tratamentul necesar care trebuie urmat devine mai uşor de determinat.6 Mulţi au încercat să aplice această teorie în cazul lucrărilor contemporane, de exemplu Michael von der Golz a ilustrat cu lucrări modeme aceste categorii în studiul său.7 El a subliniat faptul că în valorile enumerate de Riegl intenţia artistică nu a fost menţionată, deşi începând cu secolul XX se pune un accent din ce în ce mai mare pe concepţie şi pe idee în artă. Isabella Brajer a adaptat definiţiile valorilor pe problematica picturilor murale de exterior.8 După părerea lui Cesare Brandi, opera de artă trebuie examinată din două direcţii în ceea ce priveşte restaurarea: din perspectiva artistică şi din cea istorică. Deoarece se poate restaura doar materia operei de artă, se pot folosi doar acele metode care au fost fundamentate cu investigaţii ştiinţifice în prealabil şi care se dovedesc a fi absolut necesare pentm conservarea integrităţii lucrării. Dacă starea lucrării obligă sacrificarea unei părţi din materia ei, acest lucru se poate efectua doar dacă se are în vedere aspectul estetic, deoarece fără valoarea artistică-estetică lucrarea îşi pierde esenţa. După Brandi, opera de artă nu trebuie păstrată datorită materiei sale, ci datorită activităţii umane (human activity), care a modelat-o.9 Această idee prefigurează importanţa intenţiei artistice. „Restaurarea trebuie să vizeze restabilirea unităţii potenţiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru e posibil, fără a comite un fals artistic sau istoric şi fără a înlătura urmele trecerii operei de artă prin timp”.10 Pentru menţinerea unităţii operei de artă, el stabileşte următoarele cerinţe referitoare la integrarea estetică: integrările cromatice privite de aproape trebuie să fie recognoscibile, însă privite de la distanţă trebuie să se integreze în unitatea imaginii; de asemenea, atâta timp cât obiectivul nu este crearea unei reconstrucţii, poate fi folosită patina artificială precum şi 6 Riegl 1998. 7 von der Golz 2010. 8 Brajer 2015b. 9 Brandi 2005. p. 68. 10 Brandi 2005. “Restoration should aim to re-establish the potential oneness of the work of art, as long as that is possible without committing aesthetic or historical forgery, and without erasing every trace of the passage through time of the work of art.” (traducerea autorului) p. 50. 185
