Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 14. (Székelyudvarhely, 2014)
Mester Éva: Nagyméretű üvegfestmények "in situ" vagy műtermi restaurálása
liilor se realiza în paralel cu lucrările de construcţie, de multe ori insa fără schiţe şi măsurători precise şi în timp foarte scurt. în favoarea urgentării lucrărilor, se recurge la simplificarea rezolvărilor tehnice prin mărirea câmpului compoziţional şi supradimensionarea bucăţilor de sticlă în interiorul câmpurilor. Acest lucru a avut însă şi urmări dăunătoare - se reducea considerabil rezistenţa şi stabilitatea operelor de artă care nu au fost realizate cu grija corespunzătoare. Tehnicile şi metodele de plumbuire, bine conturate pe parcursul secolelor, nu garantau doar rezistenţa de susţinere, trebuiau să asigure totodată şi dimensiunile optime ale câmpurilor, împărţirea corectă a suprafeţelor în interiorul câmpurilor şi aspectul grafic al plasei de plumb împreună cu nodurile de asamblare. Aceste detalii mămnte, creşteau şansele de supravieţuire a operelor de artă foarte costisitoare. Una dintre problemele mari în execuţia vitraliilor este reprezentată de potrivirea dimensiunilor dintre suprafaţa vitraliului şi cadrul ferestrei. Montarea fără cadru - aşa numita metodă de îmbinare prin ştraif de zid Pentru a asigura rezistenţa de fixare pe termen lung a câmpurilor plumbuite, era necesară o montare cu o precizie de milimetri. Metoda de montare cu ştraif împlinea condiţiile de rezistenţă. Cele patru margini ale geamului erau montate direct în zidărie, iar marginile erau tencuite cu mortar. După întărire, mortarul cu proprietăţi tehnice adecvate asigura rezistenţa şi stabilitatea necesara, marginile ferestrelor erau fixate şi panourile nu se mai mişcau din loc. (foto 12). Fiind o metodă practică, aceasta se răspîndeşte la scara largă. Ea nu era aplicată numai la clădirile noi, ci şi la cele vechi, la acele biserici de sute de ani, unde nu existau deschideri de geam. Atunci s-au tăiat noi deschizături în zidăria existentă, în favoarea vitraliilor. Un exemplu identic este ansamblul de ferestre ornamentale de 22m2, realizat în 1905, din balconul bisericii minorite Sfântu Nicolae de la Seghedin - construit în stil baroc la mijlocul sec.18. (foto 13). Tendinţele de reînnoire a bisericii catolice în sec 19, se corelează cu intenţiile de modernizare, reconstruire şi redecorare a bisericilor. Menţionăm, de dragul comparaţiei, un alt exemplu marcant, care este pictura pe sticlă de la mitropolia arhiepiscopală din Kalocsa de pe galeria vestică, respectiv scena decorată cu ornamentaţie bogată, reprezentând moartea Sfanţului Iosif. La aceasta lucrare monumentală de 8m2, marginile au fost montate într-o ramă metalică (foto 14). Metoda de montare cu ştraif de zid era preferată ca fiind o metodă nu numai practică, ci şi economică. Ramele metalice scumpe ale ferestrelor au putut fi ignorate, ceea ce însemna o considerabilă economie, mai ales în cazul vitraliilor cu suprafeţe mari. Nu numai parohiile sărace au profitat de această oportunitate, ci şi catedralele (foto 15). Montarea în tencuială prezintă însă şi dezavantaje. Tehnica este fiabilă doar atunci când amestecul de mortar din var, nisip şi alte materiale este preparat in proporţii corecte. Astfel, tencuiala nu devine purverulentă sau nu îşi pierde aderenţa, nu se desprinde de ştraif. Ştraiful de zid este acea bandă de sticlă cu montură de plumb care este lipită prin cositorire pe marginea vizibilă a vitraliului, printr-o şina de plumb mai rezistentă. Această bandă de sticlă lată este zidită, iar peste ea se aplică tencuială, fără însă să fie afectată compoziţia (foto 16). Metoda este contraindicată la clădirile care nu au siguranţă statică şi sunt sensibile la trepidaţii (foto 17). Formarea fisurilor în jurul ferestrelor reprezintă un serios factor de risc (foto 18); în asemenea cazuri, vitraliile sunt mărginite cu rame metalice şi montate astfel. Soluţii tehnince aplicate în montarea suprafeţelor mari de geam şi a traverselor - aplicarea profilului „T” La fixarea câmpurilor de sticlă se folosesc diferite metode. Astfel de metode pentru fixare pot fi două benzi de metal prinse între ele şi montate orizontal în zid, ori un profil T, ca şi în cazul ferestrelor de la Kalocsa (foto 19). La consolidarea câmpurilor de sticlă, se foloseau benzi plate metalice, aplicate perpendicular pe geam de la un capăt la celălalt, legând astfel toată suprafaţa ferestrei. Capetele barelor care erau mai lungi decât marginile, erau tăiate şi racordate între ele prin cavitatea profilului în T (foto 20). Armăturile erau fixate cu grija de câmpuri, cu sârmă de oţel. Acestea au asigurat legături puternice, care nici după o suta de ani nu s-au desprins de suprafeţele de sticlă. Consolidarea cu grijă a câmpurilor, ochiurile îmbinate strâns şi cu precizie, şinele de plumb de calitate superioară, cu duritate şi flexibilitate potrivită, plumbuirea atentă în legături, racordarea şinelor şi sudurile de la punctele de îmbinare, toate laolaltă contribuie la consolidarea şi stabilitatea câmpurilor. Astea sunt motivele pentru care nu apar degradări la vitraliile de la Kalocsa. Din cauză că unele câmpuri sunt compuse din bucăţi mari de sticlă, este de preferat o restaurare in situ a obiectelor (foto 21). Formele arcuite au putut fi plumbuite cu şine de plumb subţiate (foto 22). Aceste părţi metalice îşi pierd din flexibilitate din cauza îmbătrânirii. Daca nu sunt deranjate, ele pot menţine stabile panourile, împreună cu benzile de rigidizare, mai multe sute de ani. Dacă ferestrele sunt mişcate inutil şi dislocate cu forţa din patul de mortar, elementele mari şi grele din sticlă vor zdrobi şi rape plumbuitura originală, astfel sticlele de 3 mm cu forme complicate devin vulnerabile, pot cade şi se pot sparge. Câmpurile de sticlă pot fi scoase numai dacă se îndepărtează traversele. Sârma originală nu se mai poate refolosi şi nici nu se sudează sârmă nouă pe şinele de plumb oxidate. Rezumat: Dacă se pierde din sistem chiar şi o singură verigă, toate şinele de plumb şi lagăturile de sârmă vor trebui schimbate, ceea ce dăuneză autenticităţii. Emst Bacher3 3 Cunoscut specialist austriac în protejarea patrimoniului. 138
