Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 13. (Székelyudvarhely, 2013)
Puskás Katalin: Kísérlet a vörösbomlásos bőr kezelésére, avagy epizód egy 19. századi fotótartó mappa restaurálásából
în cazul hârtiei imprimată cu tipar de bronz s-a făcut reconstituirea din hârtie asemănătoare celei originale. Caracteristicile principale şi factorii de degradare a pieilor diagnosticate cu descompunere roşie Vorbim de descompunerea roşie a pieii atunci când, culoarea pieii se transformă din brun în roşu, şi ca urmare valoarea pH-ui, coeziunea şi temperatura de contracţie scad. In funcţie de proporţia deteriorării se modifica şi rezistenţa mecanică: materialul devine casant, se desprinde lamelar, în cazuri extreme se sfărâmă şi se transformă în pulbere. Se poate observa foarte bine sub microscop cum fibrele pieii se desprind unul de pe celalălt şi la cea mai mică acţiune mecanică exercitată asupra acestora, unele fibre se rup sau se scurtează. Deteriorarea pieii este cauzată în primul rând de agenţi acizi, care pot fi agenţii chimici folosiţi în tehnologia prelucrării sau pot fi produsii chimici rezultaţi din transformarea acestora, ori acţiunea agenţilor poluanţi din mediu: dioxidul de sulf şi dioxidul de nitrogen - prin compuşii rezultaţi ai acestora în reacţia cu apa. In mediu acid, sub pH 3 se produce hidroliza pieii, când legaturile covalente din catene se desfac.' Această formă de degradare este întâlnită în deosebi la pielea prelucrată în a doua jumătate a secolului al XIX şi în prima jumate a secolului XX. Motivul este schimbarea tehnologiei de preparare a pieii prin folosirea la scară mare a unor reactivi agresivi, ce asigurau o producţie mult mai eficientă şi rentabilă. S-au folosit agenţi noi de tăbăcire, nefolosiţi până atunci care cu timpul s-au transformat în compuşi dăunători asupra pielii. S-au mărit cantităţile de acizi folosiţi în procesele de decalcinare a pieii cât şi la procedeele de vopsire, piclare şi decapare, cu scopul de a prescurta procesul tehnologic. Spre deosebire faţă de pielea tăbăcită în mod tradiţional, acestea aveau un conţinut mult mai ridicat de substanţe periculoase.5 6 7 încercări anterioare pentru tratarea pieilor afectate de descompunerea roşie Problema acestei forme de degradare, a fost dezbătută pentru prima dată în laboratoarele din Regatul Unit şi a fost abordată din mai multe laturi problema degradării acide. Fenomenul a fost descoperit destul de timpuriu, încă din anul 1905 când a fost observat pe coperţile unor cărţi relativ noi. Intr-unui dintre rapoartele institutului Royal Society of Arts, se recomandă pentru copertare folosirea pieilor preparate prin metode care limitau folosirea acizilor, iar pentru protejarea celor existente să fie asigurată ventilaţia corespunzătoare în biblioteci, prin eliminarea gazelor atmosferice nocive şi excluderea luminii solare.' In aniil920-30 s-a încercat căutarea motivelor şi găsirea soluţiilor prin examinarea şi cercetarea agenţilor 5 Calnan 1999. 6 Thomson 2001 7 Calnan 1999. de tăbăcire fiind considerat ca tipul agentului de tăbăcire şi de proprietăţile acestuia de condensare sau hidrolizare depinde procesul de degradare. în 1935 erau deja cunoscute o serie de factori responsabili pentru degradarea pieilor, când s-a decis supravegherea documentată. S-au efectuat periodic controale în mai mult de 300 de biblioteci, din diferite localităţi aflate la distantă. La fiecare cinci ani, se examinau cărţile legate în piele, urmărind evoluţia stării de degradare a acestora. Experimentul a luat sfârşit în anul 1970 iar concluziile au întărit ipoteza că agenţii de poluare din atmosferă, joacă un rol important în degradarea obiectelor din piele. Pe lângă aceşti factori s-a remarcat importanţa decisivă a metodei de tăbăcire cât şi proprietăţile acesteia de a lega dioxidul de sulf, deoarece pielea tăbăcită mineral sau mai precis cu crom nu s-a deteriorat, iar pielea tăbăcită vegetal prin hidroliză este mult mai rezistentă decât pielea tăbăcită vegetal condensat. în oarecare măsura, a ridicat rezistenţa pieilor şi adaosurile de săruri ca tampon. Consecutiv experimentele au luat două direcţii, se urmărea obţinerea unor coperţi din piele rezistente, dar şi stoparea degradării la celor afectate. Pe parcursul primelor experimente s-a încercat mărirea rezistenţei pieilor prin adaosuri de săruri. Pentru intâia dată s-au făcut experimente de stabilizare cu lactat de potasiu respectiv citrat de potasiu, iar în 1984 s-a încercat experimental pentru stabilizare compusul numit imidiazol. La testele de îmbătrânire artificială a pieilor, a reieşit însă ineficacitatea compuşilor. Tratamentul nu a fost corăspunzător pentru că sa aplicat într-un mediu apos, ce a dus la accelerarea descompunerii cauzată de hidroliză, înainte ca sărurile de tampon sa fie eficiente.6 După identificarea acestor factori sa făcut o scurta deviere prin folosirea gazului de amoniac ce a dat rezultate bune şi rapide în neutralizarea acizilor prezenţi, însă nu era eficient împotriva factorilor de degradare apăruţi ulterior.6 Mai mulţi cercetători erau preocupaţi de elaborarea unei metode revoluţionare de retăbăcire a pieilor. Din experienţa anterioară în prelucrarea pieilor era deja cunoscută metoda cu aluminiu. în anii 1940 C.W.Beebe şi R.W. Frey au demonstrat că pielea tăbăcită vegetal dacă este retăbăcită cu săruri de aluminiu, va creşte capacitatea de rezistenţă a acesteia împotriva factorilor dăunători ce provoacă descompunerea. în încercările de soluţionare cât mai optimă şi de a găsi metoda cea mai eficace pentru conservare, sa alăturat şi Haines în căutarea celui mai potrivit compus de aluminiu. El a făcut cercetări cu soluţia de aluminiu-triformiat diluat în mixtură de apă-metanol. Pe parcursul încercărilor s-a văzut din nou efectul nociv al apei, înainte ca sărurile de aluminiu să se integreze."1 Aşadar folosirea apei trebuia exclusă din proces, potrivit situaţiei era necesară găsirea unui material care poate fi diluat înt- un solvent organic, şi nu în ultimul rând era important ca solventul să fie accesibil şi în comerţ. Gama 8 Calnan 1999. 9 Calnan 1999. 10 Calnan 1999. 208
