Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 11. (Székelyudvarhely, 2011)
M-Kiss András: Egy elázott madágyűjtemény konzerválási problémái
S-a înnoit iconostasul de la Máriapócs Miklós Szentkirályi în anul 1696, icoana Maicii Domnului1 din bisericuţa de lemn din Máriapócs a început să lăcrimeze. Auzind această ştire, Leopold I., împărat austriac şi rege maghiar a ordonat, ca tabloul lăcrimător să fie transportat în oraşul imperial. Icoana a fost aşezată sub un baldachin de marură din nava de sud a bisericii Sfântul Ştefan din Viena, la data de 11 septembrie 1697, ziua în care prinţul Eugen Savoyai a câştigat bătălia cu turcii la Zenta. Bătălia victorioasă a fost atribuită acestei picturi, făcătoare de minuni, cunoscută în tot imperiul. Locul primei iconae a stat gol timp de mai mulţi ani. în punctul al 90-lea al proclamaţiei scrise în 1703, Francisc Rákóczi al Il-lea a reclamat transportarea definitivă a icoanei în Viena. După pretenţii repetate, din generozitatea episcopului din Eger, Ştefan Telekessy s-a pictat o copie fidelă a icoanei, pentru biserica din Máriapócs. Conform însemnărilor din epocă, această icoană nouă a lăcrimat în luna august al anului 1715 (foto 1). Atunci a început cultul icoanei, iar Máriapócs a devenit edicul. Din cauza înmulţirii pelerinilor bisericuţa din lemn nu era de ajuns. Enoriaşii astfel au recurs cu cerere pentru o nouă biserică din piatră. Aşezarea solemnă a fundaţiei a fost la data de 8 septembrie 1731, iar în 1756 biserica cea nouă a fost sfinţită, împreună cu iconostasul. Documentele istorice şi obiectele ce se leagă de acest edicul, au un rol hotărâtor atât în istoria regiunii din Nyírség, cât şi în istoria imperiului Habsburg. Sfinţirea lui Gábor Palkovics, episcop din Svidnicza (1752), a lui Petre Aron, episcop din Făgăraş (1754) şi a lui loan Brandies, episcop din Munkács, arată importanţa ecleziastică a locului. La mijlocul secolului al 18-lea s-a construit lângă biserică o mănăstire basiliană, în stil baroc, şi din această dată Máriapócs a devenit loc de pelerinaj iar în zilele noastre loc de pelerinaj internaţional Cu ocazia renovării iconostasului în 1896, cel de-al doilea icoană a fost aşezată asupra uşilor împărăteşti (foto 2). Cea de-a treia lăcrimare s-a produs în decembrie 1905. Restaurarea iconostasului a fost probabil cea mai complexă sarcină pentru restauratorii1 2 care au luat parte la lu1 Icoana a fost dăruit bisericii de către viteazul Lőrinc Hutra. Acest text paleoslav poate fi citit pe prima icoană lăcrimătoare: ”Eu, sluga Domnului am ridicat acest tablou pentru iertarea păcatelor.” 2 Judit Bendel, Ildikó Boros, Sándor Budai, Mónika Czifra, András Czinege, Jenő Csanda, Ilona Csík, Béla Dabrónaki, Ferenc Faragó, Johanna Főmet, Balázs Gallyas, Lajos Győri, Márta Jankó, Enikő Jilg, János Korényi, Éva Kováts, Zoltán Marjai, Sándor Mányoki, Béla Nagy, Edit crările de restaurare care au durat timp de doi ani (foto 3-4). Nu technicile de meşteşugărie au însemnat pentru noi cea mai mare provocare profesională, ci mai degrabă chestiunile legate de estetică şi etica restaurării. Această sarcină a solicitat cea mai mare atenţie, deoarece iconostastul este rechizita liturgică definitoare a bisericii greco-catolice, dar mai mult, este relicva sfântă, care stă ca dovadă a istoriei bisericii, schimbărilor efectuate de-a lungul secolelor şi a întâlnirii tendinţelor artei occidentului şi orientului. Dacă cineva doreşte să citească din rezultatele cercetărilor şi examinărilor, din datele arhivelor, poate dezlega măiestria tehnicii producerii, rădăcinile compoziţiei balcanice bogate, cauzele şi consecinţele scimbărilor frecvente. Doar ştiind toate aceste cunoştinţe, poate restauratorul decide ce poate fi îndepărtat de pe opera de artă, ce poate fi adăugat şi ce trebuie păstrat şi pus în domeniul public. Astfel poate fi pus în aplicare una dintre cele mai importante principii ale eticii restaurării, adică păstrarea unităţii unui document istoric cu valoare estetică, care se leagă de materialul propriu original. Neţinând seama de oboseală, grupul restauratorilor a încercat să cunoască, să exploreze şi să prezinte în unitate iconostasul în istoria sa şi cu adăugările de 250 de ani. Au relevat, au făcut cunoscut şi au salvat prin conservare structura de dulgher admirabilă şi sculptura decoratoare făcute de maistrul Konsztantinosz Thaliodorosz, care în 17 decembrie 1748 în contractul semnat ca Constantinus Sculptor Greacus Constantinopolitanus un contract la Máriapócs, pentru procurarea lemnului de cea mai bună calitate. Sculptura, păstrată în condiţie destul de bună, este făcută într-adevăr din lemn de ulm de foarte bună calitate. Structura iconostasului a fost pentru mult timp nedecorată, icoanele au fost pictate în diferite perioade. Din scrisorile rămase ştim, că lângă pictarea icoanelor şi structura era vospită sau pictată. După observările noastre putem presupune, că pictorul din Kassa amintit în documentele scrise s-a angajat pentru vopsirea structurii şi nu pentru pictarea icoanelor. Perjés, Márton Somogyi, Péter Szathmáry. Restaurator principal: dr. Miklós Szentkirályi, experţi: Kornélia Forrai, dr. Péter Menráth, Szilveszter Terdik. Manevrarea şi transportarea obiectelor de artă: jános Illés, documentaţie: Tünde Székely. Prim contractor: Parier Sri. 1012 Budapesta, str. Logodi 25. Restaurarea s-a desfăşurat între 2008 şi 2010, în cadrul programului european ’’Credinţa şi Sănătatea”. 132
