Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 11. (Székelyudvarhely, 2011)
M-Kiss András: Egy elázott madágyűjtemény konzerválási problémái
Este o diferenţă fundamentală între procedura medievală, unde putem vorbi doar de suprapuneri de tencuială verticale, şi între procedura trecentistă a giomatelor. In cazul suprapunerii verticale de tencuială, suprafaţa mare, aplicată deodată, dictează şi influenţează ritmul muncii, detalierea reprezentării, cât şi tehnica de executare. Este destul de neverosimil ca în cazul picturilor murale medievale, făcute în acest fel să putem vorbi despre picturi făcute în total cu technică de „fresco buono”. Trebuie să ştim că pe o pictură murală pot fi unele suprafeţe pe care se formează legătura de frescă; pe altele legătura de frescă se formează doar parţial; putem să întâlnim şi părţi pictate al secco, cu utilizare de liant anorganic sau organic. Pe cele mai multe murale medievale găsim picturi executate cu tehnică mixtă, ceea ce este important privind posibilele cauze de deteriorare şi tratamentul. Dacă suprapunerile verticale se găsesc doar în colţurile pereţilor, asta presupune că s-a pictat o suprafaţă delimitată horizontal de pontate şi marcată vertical de pereţi, într-un interval de timp de una sau două zile, în caz că vroiau să termine lucrul cât se mai făcea legătura de frescă. Această suprafaţă însemna mai mulţi metri pătraţi, acest fapt exclude posibilitatea ca un meşter să poată lucra singur la o pictură murală. Picturile au fost executate cu muncă de atelier bine organizat şi efectuat rapid. în cazul giomatelor detaliul reprezentării determină dimensiunea suprafeţei tencuite într-o zi. Dimensiunea suprafeţei giomatei este mult mai mică decât mărimea suprafeţei marcate de suprapuneri verticale. Formatul giomatelor adeseori se adaptează după conturul reprezentării. Pe tencuiala uscată, rezistentă la presiune se poate forma legătură de frescă. Dar cu cât peretele e mai uscat şi cu cât se întăreşte mai mult suprafaţa, cu atât mai puţin se realizează legătura de frescă, aşadar devine necesară folosirea lianţilor pentru fixarea pigmenţilor. Acest liant poate fi apă de var, lapte de var, pastă de var, cu cât este mai deasă, cu atât alterează mai mult coloritul picturii. Vopseaua fixată cu pastă de var are o culoare palidă, ştearsă, nu este la fel de colorat, ca vopseaua aplicată al fresco. Culoarea aplicată cu liant de var are tendinţa de a se scoroji în plăci. Ca să nu piardă coloritul, pictorii deseori au folosit lianţi organici. Dezavantajul acestora este că se descompun cu timpul, vopseaua aplicată cu lianţi organici devine friabilă, se şterge de pe suprafaţă. Desigur există pigmenţi care nu tolerează mediul bazic, ca de exemplu azuritul, acestea erau pictate cu lianţi organici. Treapta de trecere între tehnica al fresco şi cea al secco este tehnica mixtă, când pictorul foloseşte liant, dar din perete iese încă destul de hidroxid de calciu pentru a se realiza şi legătura al fresco. Aceste părţi pot fi recunoscute după pastozitatea vopselei şi buna menţinere a stratului pictat. Direcţia de avansare a muncii poate fi recunoscută şi după părţile în stadii diferite de alterare. Pe peretele nordic al sanctuarului bisericii din Vlaha putem vedea că procesul pictării s-a desfăşurat dinspre est spre vest, ce se manifestă în degradarea stratului de culoare: pe partea de vest a muralei, straturile de culoare modelatoare s-au şters de pe suprafaţă aproape total, prezervându-se pe suprafaţă desenul pregătitor şi conturul (foto 6). în contrast, la Sântana chipurilele şi mâinii pictaţi în detaliu şi corecturile făcute în faza de terminare, poartă simptomele deteriorării, vopseaua scorojindu-se în mai multe locuri (foto 7-8). Se poate presupune că în atelier se muncea după roluri şi datorii bine stabilite, altfel nu ar fi fost posibilă executarea eficace a lucrării. Sarcina maestrului a fost probabil distribuirea compoziţională, executarea desenului pregătitor, pictarea detaliilor importante, ca de exemplu feţele şi mâinile; tencuirea, pictarea suprafeţelor ample, de culoare uniformă, a detaliilor neînsemnate şi a fâşiilor decorative, prepararea uneltelor şi a pigmenţilor era sarcina calfelor şi ucenicilor din atelier. Pe tencuiala încă proaspătă şi umedă s-au desemnat mai întâi liniile de construcţie orizontale şi verticale. Marcarea liniilor se putea face doar cu mâna liberă sau cu folosirea liniarului, compasului ori cu un şnur înmuiat în culoare sau colorat cu praf de cărbune. Urmele împrimate în tencuială şi stropite, lăsate de frânghia înmuiată în ocru roşu se pot observa deopotrivă la Sântana, Vlaha şi Bădeşti (foto 5, 9-11). După desemnarea suprafeţei s-a determinat locul figurilor, s-a făcut desenul pregătitor, formele mari din fundal şi conturele, iar apoi amănuntele. Desenul pregătitor putea fi aplicat cu cărbune sau culoare, zgâriat în tencuială aşa cum s-a făcut la ornamentul geometric de pe peretele vestic al bisericii din Sântana (foto 9). Judecând după stare şi aspect, desenul pregătitor pe muralele din Sântana, Vlaha şi Bădeşti s-a pictat cu culoare amestecată în apă, în tehnică de frescă. După ce au făcut desenul pergătitor, au marcat nimbii, ce poate fi remarcat din faptul, că şanţul nimbiilor nu secţionează figura în nici un caz în cele trei biserici, iar pentru trasarea nimbului s-a folosit compas (foto 7, 12-13). La Sântana pictorul a reuşit să marcheze nimbul unor sfinţi doar din mai multe încercări. Urma lăsată de centrul compasului se poate vedea în sanctuarul din Sântana, mai ales la construcţia decoraţiei registrului de soclu. Această urmă a fost reparată, astupată în cazul bisericii din Bădeşti, Vlaha şi peretele vestic al navei din Sântana. La Vlaha, unealta folosită pentru marcarea nimbilor are o secţiune de forma U, linia fiind trasată în mortar ud, lăsând bavură pe margini (foto 14). în sanctuarul din Sântana există trei soluţii pentru desenarea nimbilor: prima este nimbul conturat doar cu culoare (foto 15); a doua este o singură linie zgâriată cu compas; al treilea sunt linii duble zgâriate cu compas (foto 7). La Sântana conturele nimbiilor trase în mortarul proaspăt au fost amplificate mai târziu pealocuri, prin retrasarea liniilor în mortarul întărit. Marginile acestor linii ulterioare arată rupturi specifice accidentării suprafeţei uscate (foto 8). 128
