Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 11. (Székelyudvarhely, 2011)

M-Kiss András: Egy elázott madágyűjtemény konzerválási problémái

de umplutură, conţinutul de umezeală şi rapiditatea evaporării acestuia pot determina durabilitatea, tendinţa de fisurare şi sfărâmare a tencuielii.

De obicei, mortarul cu conţinut ridicat de liant s-a aplicat în mai multe straturi subţiri. Pentru evitarea fisurării cauzate de contractare în urma evaporării umidităţii, de multe ori au comprimat tencuiala. Dacă nu au procedat în acest fel, s-au ivit crăpături.

Acest fenomen se poate vedea în cazul picturii murale din biserica unitariană a satului Dârjiu, făcută în 1419 de „Magister Paulus filius Stephani de Ung”."

în lumină razantă putem observa foarte bine, cum pictorul încerca, comprimând cu degetele, să repare crăpăturile formate în mortarul proaspăt (foto 4).

Ca tencuiala să fie rezistentă e bine ca gama de granulaţie al materialului de umplutură să fie larg, deoarece în acest fel granulii mici pot umple spaţiul dintre grăunţii mari realizând legătura granulă-cu-granulă.

Granulozitatea şi gama de granulaţie a materialului de umplutură poate fi studiat sub microscop optic, prin analiza secţiunilor subţiri şi a secţiunilor stratigrafice.

Amestecate în mortar, ajungând aproape de suprafaţa pictată, granulele prea mari, ca pietrişul, pot duce la prelingerea vopselei (foto 4) sau producerea de fisuri, din cauza durităţii diferite de mortar.

„Viermele de var” se produce în varul pastă sau varul stins măcinat, în cazul în care câteva noduri nu se sting. Amestecate în mortar, aceste noduri se sting după mai mult timp, reacţionând cu umezeala din aer care pătrunde în interiorul tencuielii prin pori. Procesul de stingere se produce cu mărire de volum, producând microfisuri în tencuială.

Viermele de var ce are efect dăunător trebuie deosebit de „vrabia de var”, numit în limbajul profesional german „Kalkspatzen”.

Vrabia de var se produce prin stingerea varului, când cristalele de oxid de calciu hidratate rămân lipite în agregate. Acest agregat, ajungând în tencuială, se dizolvă treptat în umezeala din aer chiar şi după mai mulţi ani, pătrunde şi migrează prin pori, umplând microfisurile şi carbonizându-se acolo. Aceasta este procesul de vindecare de sine a tencuielii.

în evul mediu era obişnuit ca bulgărele de var să se stingă amestecat cu nisip, fiind adăugat doar atâta apă încât varul să se stingă.

Acest var stins proaspăt, reacţionează foarte energic, efervescent, cu degajare de căldură, creând o legătură mult mai puternică cu materialul de umplutură şi rezultând într-o tencuială mai durabilă.

11 Murala din Dârjiu a fost examinată de Feketics Erika, rezultatele analizelor sunt prezentate în lucrarea ei de licenţă: Feketics Erika: Erdélyi középkori feltárt falképek vizsgálatai: Székelyderzs, Felsőboldogfalva, Csíkszentmihály és Csíkszenttamás. Szakdolgozat (Examinarea picturilor murale medievale din Transilvania: Dârjiu, Feliceni, Mihăileni, Tomeşti. Lucrare de licenţă). Magyar Képzőművészeti Egyetem Restaurátorképző Intézete. 2007.

Este foarte important, ca circumstanţele creării picturii murale, adică temperatura, conţinutul de umezeală al aerului să fie optime, pentru că într-un mediu uscat şi cald tencuiala se usucă repede. Dacă aerul este prea uscat apa absorbită pe pereţii porilor se evaporă şi nu rămâne umezeală în care varul stins să se dizolve şi să se carbonizeze.

în cazul materialului de umplutură cu granulaţie mai fină de 10 pm, prezenţa în exces a fracţiei de argilă sporeşte necesitatea de liant, din cauza suprafeţei specifice mărite. Dacă liantul nu înveleşte adecvat granulele, atunci mortarul va fi friabil.

Pe altă parte, dacă umezeala din tencuială se evaporă în ritm alert, în suprafaţa contractantă se produc rupturi. Pentru evitarea fisurării meşterii uneori au compactat suprafaţa tencuielii, folosind spaclul, sau altă unealtă, comprimând sau după uscare bocănind suprafaţa tencuielii, cu scopul de a scoate umezeala la suprafaţă din starturile mai adânci, împreună cu conţinutul de Ca(OH),.

Din ordinea de suprapunere a marginilor tencuielii se poate citi ordinea desfăşurării lucrării. Din cauze evidente, de obicei lucrul a fost început cu registrul de cel mai sus şi continuat mai jos. Suprapunerile orizontale se numesc nivele de schelă sau „pontate”. Din înălţimea lor câteodată se poate deduce înălţimea originală a tavanului sau nivelul original al podelei, şi poate indica câte registre trebuie să fi fost pictate original în cazul în care murala rămasă este fragmentată. înălţimea registrului pictat respectă întotdeauna limitele trasate de pontate.

De obicei suprapunerile de tencuială erau acoperite sau deghizate de ornamente pictate ce încadrează câmpul imaginii.

Caracterul finisării suprapunerilor poate fi legat de obiceiul de lucru al artistului sau al atelierului, dar depinde şi de fineţea materialului de umplutură folosit în mortar.

în cazul muralelor din biserica reformată Sântana de Mureş, ce datează de la sfârşitul secolului paisprezece, suprapunerile orizontale de tencuială, ce indică altitudinea pontatei, sunt prelucrate aspru (foto 5).

Suprapuneri de tencuială orientate vertical, am găsit doar în colţurile pereţilor în bisericile din Sântana, Bădeşti şi Vlaha. Nu am găsit urme ce ar indica, că tencuiala a fost aplicată în doze zilnice, denumite „giornate”.

Lipsa giomatelor nu este surprinzătoare, deoarece în practica medievală nu se cunoştea 2. La pictorii italieni ai trecento-ului deja întâlnim această rezolvare, cel mai devreme la Giotto1

Deşi din punctul de vedere al stilului picturile murale din Sântana, Vlaha şi Bădeşti aparţin şcolii italiene al trecento-ului, din punct de vedere tehnic aparţin de tradiţiile medievale.

12 Dendler, Regine. 2002. p. 61.

13 Vezi evaluarea giomatelor din capela Scrovegni: ed. Basile, Giuseppe: Giotto. The Frescoes of the Scrovegni Chapel in Padua. Skira editore. Milan. 2002. p. 24-29.

127