Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 10. (Székelyudvarhely, 2010)

B. Perjés Judit - Domokos Levente - Puskás Katalin: Tíz nap a "Nagy-Küküllő felső folyása mentén" avagy hazi és vendég restaurátorok a székelykeresztúri Molnár István Múzeum születő állandó kiállításán

Galvanoplastia în domeniul restaurării

Katalin T. Bruder

în limbajul de zi cu zi nu se face o diferenţiere între galvanizare şi galvanoplastie. Deşi regulile chimice şi fizice sunt identice la ambele, ele sunt două procedee diferite.

Galvanizarea este o metodă de peliculizare a unei suprafeţe, pe când galvanoplastia este un procedeu plastic, de formare tridimensională a unui obiect metalic.

Galvanizarea se foloseşte îndeosebi în industrie, pe când galvanoplastia este folosită mai mult de către artiştii orfevrieri.

Artiştii orfevrieri folosesc galvanoplastia ocazional, dar aceasta îşi găseşte o utilitate importantă îndeosebi în domeniul restaurării, atât la completări cât şi la crearea copiilor sau la reconstituiri.

Metoda propriu zisă, apare abia după ce curentul electric intră în folosul utilitar. în 1791, experimentul pe picior de broaşte, numit „electricitate animală” al profesorului de anatomie Luigi Galvani, îi trezeşte interesul lui Alessandro Volta pentru sursa de electricitate chimică.

Până atunci era cunoscută doar sursa de electricitate prin frecare, care s-a dovedit a fi prea slabă. în 1797 apare prima „baterie”, numită şi pila voltaică, revoluţionând astfel istoria electricităţii. Această baterie se deosebea de încercările anterioare prin faptul că asigura electricitate în continuu. Aşadar, prima baterie galvanică era construită din plăci de zinc şi argint în lichid electrolitic pe bază de săruri. Această sursă de electricitate, obţinută chimic, va fi denumită bateria galvanică, iar amintirea lui Volta va fi păstrată prin semnul „V”, care reprezintă unitatea de măsură a tensiunii electrice.1

în 1801, Wollaston a descris deja utilizarea practică a electricităţii, reuşind argintarea cuprului cu ajutorul soluţiei de piatră vânătă (sulfat de cupru).

Galvanoplastia este metoda obţinerii unor obiecte metalice pe cale galvanică. Invenţia este legată de numele rusului Iacobi şi a englezului Spencer, iar ulterior au contribuit la dezvoltarea acestuia atât englezul Murray cât şi francezul Boquillon, prin grafitarea formelor din materiale cu conductivitate slabă, obţinând astfel o bună conductivitate a formelor. De asemenea, un alt capitol important în dezvoltarea galvanoplastiei este aducerea în Europa de către Dr. Montgomery, în 1843, a gutapercăi.* 2 3 Utilizarea

1 Unitate de măsură a tensiunii electrice şi a diferenţei de potenţial, corespunzând tensiunii electrice care, aplicată unui conductor cu rezistenţă de un ohm, produce un curent de un amper.

2 Gutaperca este un material obţinut din seva unei plante tropicale înrudite cu arborele de cauciuc, prin rafinare şi purificare. Se comercializa sub

acesteia se realiza prin înmuierea materialului pur la 80 90 °C, pe baie de apă, urmată de frământarea, întinderea şi grafitarea lui, după care se aşeza intr-un contur şi se presa în el obiectul ce urma să fie copiat. într-un mod asemănător s-a folosit şi ceara de modelaj ’. La copierea obiectelor cu suprafeţe foarte fine se confecţionau şi forme metalice.4 De asemenea, se foloseau frecvent şi forme confecţionate din ipsos, care au fost fierte în parafină ca să nu absoarbă electrolitul şi să reziste la aciditatea acestuia. Formele de ipsos se mai protejau şi prin „metalizare”5. Formele pe bază de clei, folosite frecvent, erau mult mai elastice decât cele din gutapercă.6 7 Mai târziu, în anii 1960, pentru o perioadă scurtă s-au folosit şi negative din PVC, dar din motive de conservare preventivă şi protecţia muncii s-a eliminat folosirea acestora. Aceste forme, cu o conductivitate electrică redusă, au fost transformate în conductori prin grafitare sau - mai rar - cu ajutorul pulberilor de zinc sau cupru. Procedeul consta în matisarea suprafeţei ce urma să fie reprodusă cu sârmă subţire de cupru, fixată cu mici ace în formă de U şi racordarea sârmei la o sursă de curent electric. în esenţă, aceeaşi metoda se foloseşte şi în zilele noastre, cu excepţia negativelor, al căror material a fost înlocuit prin folosirea mult mai avantajoasă a cauciucurilor siliconice, accesibile într-o mare diversitate de

forme de plăci sau discuri. Sub forma unor foi subţiri este translucidă,

caldă şi unsuroasă la atingere, elastică, având aspect de piele. La 45 °C se înmoaie şi este modelabilă, la 55-60 °C devine plastică.

3 9000 gr ceară de albine,1350 gr terbentină veneţiană, 225 gr praf de grafit. Varianta cealaltă: 400 gr bitum sirian, 400-600 gr stearină, 300 gr seu, 50 gr praf de grafit.

4 3 părţi cositor, 2 părţi plumb, 5 părţi bizmut, fără mercur, temperatura de topire: 100°C

3 părţi cositor, 5 părţi plumb, 8 părţi bizmut, fără mercur, temperatura de topire: 85°C

3 părţi cositor, 2 părţi plumb, 5 părţi bizmut, 1 parte mercur, temperatura de topire: 70°C

3 părţi cositor, 8 părţi plumb, fără bizmut şi mercur, temperatura de topire: 108°C

Aliajele cu conţinut de mercur nu se pot folosi în cazul metalelor preţioase, pentru că duc la formare de amalgam.

5 Forma din ipsos se imersează într-o soluţie formată din oxid de argint în acid azotic concentrat şi alcool de 90%, după care se aşează în vapori de hidrogen sulfurat, formându-se un strat de sulfură de argint, ce are bune propietăţi de conductor electric.

6 Cleiul se înmuia în apă, se lichefia pe baie de apă, apoi i se adăuga gelatină şi glicerină. Impermeabilzarea se realiza prin imersare în soluţie concentrată de tanin sau prin tratare cu soluţie de cromat de potasiu.

7 Policlorura de vinii se „coace” la temperaturi de aproximativ 120 °C, când eliberează clor gazos.

167