Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 7. (Székelyudvarhely, 2008)
Herceg Zsuzsanna: Új anyagok, új eljárások a szilikátalapú műtárgyak restaurálásában
La ce foloseşte difracţia de raze X ? István Sajó Introducere Am dori prezentarea posibilităţilor şi limitelor acestui procedeu din punctul de vedere al restauratorului (al arheologului, istoricului de artă, muzeografului). Dorim să dăm o imagine practică despre acest procedeu ilustrând cu exemple, cu ce şi cum poate veni acesta în ajutorul specialistului care lucrează cu obiecte de artă. Latura teoretică o vom atinge doar în măsura în care va fi relevantă în descrierea aplicaţiilor. Difracţia de raze X este o metodă adecvată pentru punerea în evidenţă şi identificarea substanţelor cristaline. Deoarece majoritatea solidelor au structură cristalină, această metodă are o aplicabilitate largă în investigarea acestora. Nu identifică substanţele chimice, despre compoziţia chimică dă numai informaţii indirecte. Ex. investigarea prin difracţie a unei mostre poate releva că aceasta conţine cinabru. Ştim din alte surse că cinabrul din punct de vedere chimic este sulfură de mercur (HgS), deci pigmentul identificat este compus din mercur şi sulf. în timpul acestei investigaţii măsurăm difracţia razei X reflectate de mostră (sau transmisă prin ea), măsurătoare din care se poate deduce structura ei cristalină. Pe diagrama obţinută (difractogramă) poziţia şi intensitatea picurilor caracterizează diferitele substanţe (faze) solide ca o amprentă şi deci - poate servi la identificarea acestora. Radiaţia X se compune din fotoni, care în majoritatea materialelor nu provoacă modificări remanente. Din acest punct de vedere această investigaţie este nedistructivă- nu modifică mostra examinată. în cazul obiectelor de dimensiuni reduse, acestea se pot introduce direct în camera de lucru a aparatului (foto 1.) şi investigaţia se poate efectua in situ - fără a dezasambla obiectul. în majoritatea cazurilor însă se examinează probele prelevate adecvat din obiecte. Unele aparate au camera de lucru mai mare- de câteva sute de mm - şi permit examinarea in situ ale obiectelor de artă (foto 2.). Instalaţiile de difracţie de raze X sunt fixe , astfel obiectul de investigat trebuie transportat în laborator. Investigaţia Primul pas al unei investigaţii reuşite este formularea întrebării: trebuie decis la ce întrebări aşteptăm răspuns. Pentru acest lucru este necesară o colaborare strânsă dintre restaurator şi specialistul care va executa investigaţia. Numai după formularea corectă a întrebării este posibilă alegerea celor mai adecvate procedee. Trebuie cunoscute posibilităţile principalelor metode de investigare, punctele forte şi slabe ale fiecăreia pentru a putea alege cea mai potrivită. în practica restaurării se ivesc multe întrebări la care difracţia de raze X poate da răspunsul cel mai direct, cel mai uşor de interpretat şi cel mai univoc. De multe ori acesta e procedeul prin care se pot răspunde printr-o singură examinare întrebările legate de compoziţia probei investigate. în multe cazuri însă răspunsurile oferite de această metodă ridică altele noi, la care răspunsul se poate afla cu ajutorul altor metode. Nu sunt de neglijat nici acele probleme, la care difracţia de raze X nu oferă răspuns. De exemplu metoda nu este adecvată pentru investigarea componenţilor organici sau a lianţilor din coloranţi. Dintre materialele anorganice sticla şi materialele sticloase (ex. smalţurile, glazurile de ceramică) sunt amorfe şi nu se pot identifica prin măsurători de difracţie X. Astfel difracţia nu poate fi folosită la identificarea directă a a.n. smalte - o sticlă de culoare albastru cobalt, folosită ca pigment albastru. Cantitatea de probă necesară depinde de tipul materialului investigat, de scopul măsurătorii, etc. în cele mai bune cazuri din câteva mg de probă se pot înregistra rezultate corespunzătoare, şi nici la cele mai exigente măsurători nu este nevoie de eşantioane mai mari de câteva sute de mg. Pentru prelevarea corectă a probelor este nevoie de erudiţie şi de cunoaşterea adecvată a materialelor- aceasta e obligaţia restauratorului. Durata unei investigaţii cu difracţie de raze X depinde de mai mulţi factori, dar cu aparatele actuale de pe o probă „bună” rezultatele se pot obţine în mai puţin de o oră. în situaţii extreme - cu mostră prea mică, structuri slab cristaline - investigaţia poate necesita de o sută de ori mai mult timp. Laboratoarele specializate pe asemenea măsurători cu scop comercial efectuează o investigaţie de rutină pentru aprox. 100 Euro. Pentru investigaţii de interes ştiinţific se pot găsi de obicei parteneri mai puţin interesaţi de latura financiară, cum sunt centrele de cercetare din cadrul universităţilor, academiilor, etc. Pregătirea probelor Ce este o probă bună pentru măsurători depinde şi de tipul aparaturii folosite. în cele mai multe cazuri o suprafaţă plană de câteva cm2 este ideală. Şi de pe suprafeţe mai mici, de câteva mm2 se pot face înregistrări, dar acestea 93
