Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 7. (Székelyudvarhely, 2008)
Herceg Zsuzsanna: Új anyagok, új eljárások a szilikátalapú műtárgyak restaurálásában
ozitatea pigmentului. Până la urmă, dacă era totuşi malachit, acesta este un pulbere de piatră semipreţioasă, pe care numai cei mai înstăriţi puteau să şi-l perrmită. Verdele sau albastrul constituiau pe vremuri aceleiaşi simboluri si puterii ca astăzi un Rolls Royce sau un yacht. Aspectul de astăzi, ce aminteşte de un tort cu cremă de alune, pentru Fényes Miklós ar fi fost probabil jignitor de sărăcăcios. Restaurarea monumentelor este în mâna arhitecţilor Explicaţia pentru atitudinea actuală a arhitecţilor faţă de colorit, placaj sau arte decorative trebuie căutată în proiectarea greşită a spiritului modernist în arhitecturi vechi. Arhitectul modem gândeşte în funcţie, spaţiu, structură, materialitate şi altele asemănătoare. Cele din afara acestor categorii au însemnătate redusă pentru el. Ideea „decorării” îl enervează cumplit. Am auzit şi despre „specialist în monumente” maghiar, care consideră fresca drept un strat de importanţă secundară pe suprafaţa clădirii, şi astfel şi conservarea ei este secundară. Structura, forma, etc. sunt cele importante, artele decorative acoperă doar câteva micromilimetrii din superbele suprafeţe, sunt „doar nişte fresce”. De unde această atitudine? în opera lui Le Corbusier: „Către arhitectura nouă” aflăm lucruri foarte importante. Dacă citim cele scrise despre Casa poetului tragic,12 constatăm şocaţi că de-a lungul analizei spaţiilor reprezentative el este preocupat doar de mase, axe, nivele, ajungând la concluzia: „Ordonarea este hierarhia axelor, şi deci hierarhia scopurilor, clasificarea intenţiilor.” Acesta-i tot ce observă în clădirea în care se află cel mai reprezentativ ansamblu de fresce roman! Ar fi chiar aşa de orb? Oare chiar a înţeles mesajul arhitecturii romane? Nu aşa pare. Patricienii îşi decorau splendid clădirile pentru a semnala şi astfel celor care intră statutul lor. Vizitarea patronilor, o oarecare măguleală, umilinţa făceau parte din cotidianul roman. Ambientul bogat omăt era cadrul potrivit pentru acesta.13 * Cel care nu simte importanţa ornamentării în acest context, nu percepe deloc esenţialul. Se poate şi mai rău. La menţionarea uneia dintre timpanele Parthenonului de pe Acropolă, Le Corbusier dă dovadă de o gândire extrem de limitată. Pe pagina 188 arată o imagine excepţională a timpanului. Fotografia a fost luată pe timpan, elementul dominant este suprafaţa plană a mannurei din fundalul statuilor. Ca arhitect modem asta a observat el din clădire, asta i-a plăcut. Sub fotografie putem citi următoml text: „Timpanul faţadei este neomamentat. Timpanul comişei este înţepat, precum linia trasă de inginer.” De neînţeles! Să fi fost atât de neştiutor? Abia există suprafaţă arhitecturală mai ornamentată în istoria arhitecturii decât timpanul Parthenonului! Totul a fost colorat, 12 Le Corbusier, Új építészet felé ( Către o arhitectură nouă), Ed. Corvina, 1981, pp161-162 13 John R. Clarke: The Houses of Roman Italy, dual, space, and decoration. 1991, pp. 2-10. probabil şi aurit; se presupune că strălucea în culori intense. Nu se vedea nici un fel de linie trasată de inginer, totul era mai degrabă o vibrare colorată. Nimic înţepat, mai degrabă un vârtej lejer. Din suprafaţa neomamentată de marmură mult admirată probabil nu se vedea nimic în Antichitate, pe de o parte pentru că era pictată, pe de altă parte pentru că în faţa ei era montat grupul statuar al lui Pheidias. Lui i-a plăcut doar suprafaţa eliberată de statui, nici nu s-a gîndit la faptul că cele vizibile în momentul respectiv erau cât se poate de departe de intenţia arhitectului. Sau nu cunoştea arhitectura antică? Nu ştia cum arătau aceste clădiri? Cărţile vechi de istoria artei arată în cromolitografii monumentele antice. Ştiau deci că erau colorate. El cum de nu ştia? Nu cunoaştem răspunsurile la întrebările de mai sus. Dar pare sigur că şi-a proiectat propriile închipuiri într-un monument construit de mult pe baza unor închipuiri de-a dreptul contrare. Era condus de un respect cultural: nu judeca ceea cu ce nu era de acord, pur şi simplu nu-1 observa. Dar în ambele cazuri ne sugerează: nu trebuie (nu avem voie?) să ne preocupe operele de artă de pe clădire. Modul de a gândi al arhitecţilor de astăzi este modelat de scrierile teoretice şi construcţiile lui Le Corbusier şi alţi gânditori asemănători lui. Dacă marii modernişti consideră cele mai de seamă fresce şi mozaicuri romane a fi de neglijat, atunci şi urmaşii lor le vor desconsidera. Dacă pentru ei sculpturile şi culorile Panthenonului nu sunt interesante, atunci nici pentru arhitecţii moderni - specialişti în monumente - nu vor însemna nimic. De ce constituie acesta o problemă? Pentru că o restaurare condusă de principiile arhitecturii moderniste poate să devieze foarte uşor. Culoarea, ornamentul plastic, ansamblurile de opere de artă de pe pereţi sunt cel puţin de aceeaşi importanţă ca masa, forma sau structura, chiar mai mult: în unele epoci acestea sunt definitorii pentru înţelesul clădirii şi impresiei trezite de acesta. Arhitectul-proiectant nu ar avea voie să decidă asupra sorţii operelor de artă din cadrul monumentelor. în primul rând pentru că nu cunoaşte acele posibilităţi prin care acestea pot fi salvate, conservate. Nu poate aprecia cantitatea de muncă şi bugetul necesar. Şi totuşi până când apare restauratorul, totul e gata hotărât. De obicei practica arată că restauratorul este pus în faţa unui fapt împlinit: există atâta timp, atâţia bani şi gata. Voluntarismul proprietarului şi al executantului produce practic întotdeauna daune ireversibile. Câteodată chiar şi cele mai simple mortare şi zugrăveli ar constitui decizia altora. Reluând exemplul de pe strada Gen. brig. Kiss János, nu mulţi arhitecţi ar medita asupra păstrării tencuielii. Precum aceasta constituie astăzi o problemă tehnică nici nu consultă opinia altora. Cu toate că aceasta este mai degrabă o problemă de principii, decât una tehnică. Tencuiala celorlalte două case probabil se va păstra. în acest caz, problema tehnică o poate constitui doar felul în care să se realizeze acest lucru (fig. 1-2., foto 3-4.). 100
