Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Dumitru Şandru: Regimul cetăţeniei locuitorilor din nordul Transilvaniei

vreme după ce pământul confiscat a fost repartizat ţăranilor, cele două surori, căsătorite în Ungaria cu cetăţeni maghiari şi declarate absenteiste, au obţinut de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor un aviz pentru cercetarea proprietăţilor lor. Fără a întreprinde analiza cerută de ministru, comisiile de plasă Alba şi Teiuş au declarat, prin abuz şi rea credinţă, că proprietarele nu ar fi absenteiste şi au decis să le retrocedeze pământurile. Reluându-şi moşiile, surorile Glück le-au vândut unor familii din cele două sate, reîntorcându-se în Ungaria. Ministerul a refuzat să mai intervină,

motivând că nu se mai putea modifica nimic, întrucât cauza fusese judecată44.

La 11 februarie 1946, Asociaţia Românilor Transilvăneni din Bucureşti, exprimând doleanţele plugarilor din piăşile Ţinea şi Salonta, judeţul Bihor în legătură cu refoma agrară, arătau într-un memoriu adresat Ministerului Agriculturii şi Domeniilor că toţi absenteiştii din comunele Ţinea, Belfir, Ginta şi Ghioroc rămaşi în Ungaria din 1940 şi înrolaţi în armata maghiară pentru a lupta împotriva Aliaţilor au fost scutiţi de expropriere prin diferite manevre, cum s-a procedat cu moşia Vânători, din comuna Ghioroc, a contelui Tisza Coloman, sau cu pământurile din comuna Ţinea, unde preşedintele comisiei de plasă a fost şicanat şi îndepărtat din funcţie de susţinătorii persoanelor expropriabile4® Un alt exemplu şi mai edificator este oferit de regimul aplicat lui Bölöni Gh. şi soţiei sale pentru proprietatea din comuna Camăr, judeţul Sălaj. în momentul introducerii contestaţiei, prin Legaţia maghiară de la Bucureşti, acesta îndeplinea funcţia de ministru al Ungariei în Olanda. Proprietatea, de 67,352 iugăre, îi fusese expropriată în baza art. 3 lit d din legea pentru reforma agrară, ca apaţinând unui absenteist, întrucât Bölöni plecase din ţară înainte de 1940, însă Direcţia Deplasării Populaţiei şi Reformei Agrare a răspuns, la 2 februarie 1949, Legaţiei maghiare că proprietatea lui se încadra de drept în dispoziţiile art. 3 lit. e, adică în categoria proprietăţilor arendate continuu. Cum hotărârea de expropriere era definivă, potrivit dispoziţiei din decizia ministerială nr. 816/1946, nu s-a mai putut reveni asupra cazului, însă

proprietarului i s-a lăsat imobilul din Şimleul Silvaniei, care nu formase obiectul exproprierii4®.

Intervenţiile insistente şi repetate ale Uniunii Populare Maghiare din România în favoarea conaţionalilor le-au dat câştig de cauză. Uniunea a obţinut decizia ministerială nr. 1015, din 31 mai 194647, care permitea scutirea de expropriere a absenteiştiior unguri şi germani, dacă se întorseseră în ţară până la data emiterii ei, celorlalţi absenteişti urmând a li se aplica dispoziţiile literii d din art. 3 al legii. După numai opt zile de la publicarea deciziei în “Monitorul oficial”, prin ordinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 176045, din 21 iunie 1946, ea a fost contramandată în privinţa drepturilor germanilor din această categorie, ceea ce a produs, cum era şi de aşteptat,

nemulţumiri profunde şi proteste din partea acestora4®. Ca urmare, - aşa cum arăta instanţa judeţeană a reformei agrare Braşov şi cum rezultă şi din alte documente referitoare la celelalte

judeţe - de efectele ei au beneficiat toţi maghiarii aflaţi într-o asemenea situaţie49.

O bună parte dintre cetăţenii maghiari intraţi fraudulos în ţară veniseră cu scop deliberat de a se angaja în acţiuni de propagandă antiromânească. La 10 decembrie 1945, Inspectoratul General al Jandarmeriei comunica organelor din teritoriu, prin ordinul nr. 44552, că în rândurile cetăţenilor români de origine maghiară din Ardeal se infiltraseră elemente şoviniste şi reacţionare din Ungaria, care, sub masca aderării la organizaţiile Frontului Naţional Democrat, desfăşurau o activitatea ostilă convieţuirii paşnice, motiv pentru care solicita identificarea lor de către jandarmi, în colaborare cu poliţiştii®9. în august 1946, Legiunea de jandarmi Salăj avea în evidenţa sa 1460 de supuşi străini, în majoritatea lor maghiari veniţi de pe teritoriul Ungariei după 30 august 1940, dintre care foarte puţini îşi exprimau dorinţa de a pleca din ţară. Or, aşa cum recunoştea comandantul legiunii, aceştia reprezentau un pericol pentru siguranţa naţională, întrucât aveau rude şi în Transilvania şi în Ungaria şi transmiteau informaţii prin scrisori ori prin persoanele ce treceau fraudulos frontiere, unii dintre ei fiind purtători ai mesajelor Budapestei®1. în plus, în unele părţi, cetăţenii maghiari stabiliţi ilegal în România s-au implicat în acţiunile cu caracter politic iniţiate de partidele de stânga. Comitetul Democrat Evreiesc din Galaţi, care îşi avea sediul într-un local al Uniunii Populare Maghiare din acest oraş, recunoştea, la 14 august 1946, că în organizaţia locală a ungurilor activau asemenea membri şi că, deoarece nu aveau cetăţenie română, făceau în mod indirect propagandă electorală în favoarea comuniştilor: “Trebuie să' se vină în ajutorul lor - se preciza în procesul-verbal din 14 august 1946 al Comitetului Democrat Evreiesc - pentru a-şi putea scoate actele de naţionalizare’’®^.-73 -