Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Ottmár Traşcă: 15 octombrie 1944 - eşecul încercării Ungariei de a încheia armistiţiul

Hitler, a reuşit să asigure un statut de ţară relativ independentă, reuşind să evite ocupaţia germană, ceea ce a permis derularea tratativelor pentru încheierea armistiţiului până la 23 august 1944 De altfel, aceste tratative au fost angajate atât de regimul Antonescu, prin intermediul reprezentanţilor oficiali ai României în capitalele statelor neutre, dar şi de opoziţie, care a avut încuviinţarea mareşalului, fără ca ele să poată fi împiedicate de către germani. în cazul Ungariei, tratativele s-au derulat similar până la 19 martie 1944, dată la care s-au întrerupt brusc în urma ocupaţiei militare a ţării de către trupele germane şi instituirea guvernului filogerman prezidat de fostul ambasador maghiar la Berlin, Sztójay Döme. Perioada 19 martie - 24 august 1944, momentul destituirii guvernului Sztójay şi numirea guvernului Lakatos a reprezentat o perioadă de “anihilare” a opoziţiei de către agenturile SS, Gestapo şi SD aflate în Ungaria, cu concursul “binevoitor” a reprezentanţilor de extremă dreaptă în guvernul Sztójay. Regentul şi anturajul său au putut relua tratativele abia după 24 august 1944, când în urma evenimentelor consumate în România guvernul Sztójay a fost destituit, iar noul guvern Lakatos a primit misiunea de a pregăti ieşirea Ungariei din război. Timpul astfel rămas la dispoziţie, de aproximativ două luni, s-a dovedit total insuficient pentru realizarea cu succes al acestui obiectiv.

Armata a reprezentat un alt factor cheie în acţiunea de desprindere de Axă, pentru ambele state, de modul în care a acţionat, a depins în cele din urmă succesul sau eşecul armistiţiului. Armata română, a cărui corp ofiţeresc în marea lui majoritate avea certe simpatii proaliate şi era filogerman doar din necesitate, a executat întocmai dispoziţiile sosite de la Bucureşti în seara zilei de 23 august 1944 privitor la încetarea ostilităţilor faţă de trupele sovietice. Adevăratele sentimente ale ofiţerilor români faţă de alianţa cu Germania o dovedeşte cu prisosinţă faptul că nu s-a aflat - spre stupefacţia şi disperarea Berlinului - nici măcar un singur general român dispus să accepte rolul de “Quisling” într-un guvern filonazist dorit de Berlin.

în cazul armatei maghiare lucrurile au stat cu totul altfel. Marea masă a corpului ofiţeresc maghiar, educată şi crescută în şcolile şi academiile militare germane şi austriece era filogermană şi net antisovietică. O stare de spirit care şi-a pus amprenta în mod pregnant asupra atitudinii ei în ziua de 15 octombrie 1944, când cea mai mare parte au sabotat ordinele venite de la Palatul Regal, restul a adoptat o atitudine de expectativă, doar câţiva acţionând conform situaţiei create, ceea ce a dus la preluarea cu uşurinţă a controlului ei de către germani şi nylaşişti.

în România mişcarea legionară, exponentă a extremei drepte, după cum se ştie a fost eliminată de mareşalul Antonescu în urma rebeliunii din ianuarie 1941, după această dată legionarii nu au mai jucat nici un fel de rol politic. Ce-i drept germanii au încercat să şantajeze guvernul prin intermediul legionarilor internaţi în lagărele germane, dar mareşalul Antonescu a reuşit să contracareze întotdeauna intenţiile şi planurile germane.

în Ungaria, extrema dreptă îndeosebi după 1940 a avut o aderenţă din ce în ce mai puternică în viaţa politică maghiară, sprijinită din umbră de Germania, iar după 19 martie 1944 majoritatea guvernului Sztójay făceau parte din această categorie. Şi în cadrul noului guvern Lakatos unii exponenţi şi-au menţinut poziţiile şi prin urmare aceştia s-au dovedit a fi un adevărat “cal troian” al germanilor, prin intermediul lor fiind ţinuţi la curent asupra intenţiilor guvernului. Cert este că prezenţa puternică a extremei drepte maghiare în viaţa politică a Ungariei a constituit una din cauzele care au dus la eşecul încercării de armistiţiu din 15 octombrie 1944.

Nu putem să omitem în comparaţia noastră caracterul pregătirilor politico-militare efectuate de ambele state în vederea armistiţiului. în România totul a fost bine studiat, au existat mai multe variante de acţiune iar derularea efectivă a armistiţiului a dispus de o coordonare unitară. Comparativ, în Ungaria au predominat haosul, dezorientarea, lipsa conducerii unitare, improvizaţia, care luate toate împreună au dus la eşecul încercării.

Vom încheia cu remarca unuia din protagoniştii evenimentelor din 15 octombrie 1944, generalul-colonel Lakatos Géza, şeful guvernului. Acesta, întrebat imediat după încheierea Consiliului de coroană din 15 octombrie asupra caracterului pasului făcut de Ungaria, în răspunsul său el a sintetizat foarte bine cele arătate de noi anterior, calificând acest pas drept un “salt în

beznă’’92. Aprecierea sa s-a dovedit torectă doar în parte - am adăuga noi - întrucât, datorită modului dezastruos în care a fost pregătit acest pas, el nu a echivalat numai cu un “salt în beznă” ci mai mult de atât, “un salt în abis”, care a plasat Ungaria în postura puţin măgulitoare de satelit al celui de-al treilea Reich până la finalul celui de-al doilea război mondial.-60 -