Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)
Ottmár Traşcă: 15 octombrie 1944 - eşecul încercării Ungariei de a încheia armistiţiul
15 OCTOMBRIE 1944 ■ EŞECUL ÎNCERCĂRII UNGARIEI DE A ÎNCHEIA ARMISTIŢIU Ottmár Traşcă Anul 1944 marchează importante mutaţii şi schimbări petrecute pe eşichierul politic şi militar al celui de-al doilea război mondial. Este unul considerat “decisiv” în sensul conturării clare a înfrângerii Germaniei naziste. Evenimentele petrecute la 23 august 1944 care au avut drept consecinţe răsturnarea regimului Antonescu, ieşirea României din războiul antisovietic şi alăturarea la coaliţia Naţiunilor Unite, au constituit unul din cele mai importante momente ale celui de-al doilea război mondial1, cu repercursiuni grave pe plan politic şi militar pentru Germania şi sateliţii acesteia. Pe plan militar ieşirea României din războiul purtat alături de germani a însemnat catastrofa grupului de armate “Ucraina de sud”2, pierderea liniei fortificate Focşani-Nămoloasa- Galaţi şi a lanţului Carpaţilor - ambele poziţii strategice de maximă importanţă pentru cel de-al treilea Reich, deschizându-se astfel drumul trupelor Armatei Roşii către Balcani şi Europa centrală3. Pe plan politic, lovitura de stat de la 23 august 1944 a influenţat decisiv soarta statelor aliate/satelite Germaniei: Bulgaria, Ungaria, Finlanda, care au conştientizat faptul că prăbuşirea Germaniei era inevitabilă şi pentru evitarea unui deznodământ similar sosise momentul pentru desprinderea din alianţa cu “Reichul milenar". în studiul nostru vom încerca să prezentăm impactul cotiturii din 23 august 1944 asupra Ungariei şi evenimentele politico-militare derulate până la fatidica zi de 15 octombrie 1944, dată ce a coincis cu eşecul încercării de desprindere de Axă, îndepărtarea regentului Horthy Miklós din fruntea statului şi înlocuirea acestuia cu şeful “Crucilor cu Săgeţi” - Szálasi Ferenc. Decizia României de a înceta ostilităţile, a convins factorii maghiari de decizie politicomilitară - mai exact acea parte care a intuit corect semnificaţia evenimentelor din România - că Ungaria trebuia să urmeze aceeaşi “traiectorie”, pentru a evita catastrofa finală alături de Germania nazistă. Dar nu numai perspectiva defel surâzătoare a prăbuşirii odată cu Reichul nazist îndemna la o asemenea orientare, ci şi speranţa că Ungaria va putea păstra - cel puţin - o parte a teritoriilor obţinute prin “revizuirile” din anii 1938 - 1941. în ceea ce priveşte Transilvania, trebuie remarcat că România şi Ungaria în urma arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940 - prin care Ungariei i s-a atribuit un teritoriu de aproximativ 42000 km4 - s-au aflat în postura de “competitori”, pentru tranşarea definitivă de o parte sau alta a acestei probleme. Până în anul 1944 cele două state au încercat să câştige această dispută prin obţinerea "bunăvoinţei” Germaniei®, care devenise “arbitrul” competiţiei. Evenimentele din 23 august privite din acest punct de vedere au însemnat un serios avantaj luat de România, îndeosebi prin intermediul articolului 19 din Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite încheiată la 12 septembrie 1944, care stipula “retrocedarea Transilvaniei sau a celei mai mari părţi a acesteia”® - către România. Conştienţi de această situaţie factorii decizionali maghiari au încercat să imprime Ungariei acelaşi traseu pentru a anula sau cel puţin diminua avantajul obţinut de România, în vederea conservării şanselor maghiare în competiţia pentru Transilvania. Consiliul de miniştri maghiar s-a întrunit la 25 august 1944 pentru a dezbate situaţia
