Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Ottmár Traşcă: 15 octombrie 1944 - eşecul încercării Ungariei de a încheia armistiţiul

politică şi militară gravă rezultată în urma cotiturii intervenite în România.

Prima intervenţie a aparţinut şefului Marelui Stat Major, general-colonel Vörös János, care a prezentat intenţiile şi planurile comandamentelor germane vis-a-vis de România şi cererea înaintată de acestea ca trupele maghiare să atace România. Vörös a informat şi despre măsurile luate de partea maghiară, respectiv concentrarea armatei de rezervă la frontiera ungaro-română, dar s-a pronunţat împotriva declanşării atacului - din motive politice - până în momentul depăşirii frontierei de către armatele române'. în expunerea sa ministru! apărării, general-colonelul Csattay, s-a pronunţat în acelaşi sens, invocând în sprijinul neintervenţiei superioritatea forţelor militare româneşti dislocate în Transilvania de sud, comparativ cu efectivele trupelor maghiare, propunând

în schimb menţinerea Transilvaniei de nord şi recurgerea la ajutor german8.

A urmat expunerea locţiitorului ministrului de externe Jungerth Arnothy. El a împărtăşit opinia militarilor declarându-se de acord cu măsurile luate pentru oprirea trupelor române şi sovietice. Totodată a prezentat consiliului informaţiile recepţionate de ministrul de externe maghiar referitor la impactul internaţional al insurecţiei din România şi a făcut cunoscut poziţia reprezentanţilor Puterilor Aliate din Ankara, Madrid, Lisabona şi Stockholm care convergeau către aceeaşi concluzie: pentru Ungaria sosise momentul de a se alătura coaliţiei Naţiunilor Unite, în acelaşi timp Ungaria era avertizată asupra consecinţelor unui atac maghiar îndreptat împotriva

României în condiţiile în care aceasta ieşise din Axă®.

Impactul evenimentelor din România s-a răsfrânt şi asupra politicii externe maghiare,

acum Ungaria căutând cu disperare reluarea legăturilor diplomatice cu statele occidentale10, în condiţiile în care acestea fuseseră întrerupte brusc în urma punerii în aplicare a planului “Margarethe I”, respectiv ocupaţia militară a ţării de către germani la 19 martie 1944, urmată de

instituirea guvernului filogerman condus de Szíójay Döme11.

Preocuparea pentru reluarea legăturilor cu statele occidentale se observă distinct şi în cadrul şedinţei Consiliului de miniştri din 25 august. Datorită prezenţei armatelor sovietice la porţile Balcanilor şi Europei centrale, miniştri maghiari doreau ca deciziile ce urmau a fi luate să fie în concordanţă cu raporturile dintre marile puteri, respectiv Uniunea Sovietică - S.U.A., Anglia, dar

informaţiile pe care le deţineau în această privinţă erau neclare12. O parte evidenţiau dorinţa anglo-saxonilor ca Ungaria să nu fie ocupată de armatele sovietice, pe de altă parte veştile sosite din U.R.S.S. nu lăsau nici un fel de dubii asupra intenţiilor sovietice de a pătrunde în Balcani şi

Europa centrală18, ceea ce însemna automat ocupaţia militară sovietică a Ungariei.

Consiliul de miniştri maghiar şi-a clădit strategia politică şi militară pentru perioada următoare pe “varianta Churchill“, adică pe credinţa că premierul britanic nu va renunţa la debarcarea în Balcani, lăsând această zonă în sfera de influenţă sovietică, ceea ce sporea şi şansele Ungariei de a evita ocupaţia Armatei Roşii, această speranţă a factorilor de decizie maghiari bazându-se pe anumite declaraţii ale premierului britanic făcute în septembrie 1944 în care se făceau aluzii la o eventuală debarcare în Ljubliana, armatele aliate urmând să întâlnească

armatele sovietice în Ungaria1^. Ori o analiză realistă a situaţiei internaţionale şi îndeosebi a relaţiilor existente între cele trei mari puteri S.U.A., Anglia, U.R.S.S., excludea la acea dată

punerea în aplicare a “variantei” balcanice15 sperată de politicienii maghiari. în cele din urmă şedinţa Consiliului de miniştri, după o analiză a argumentelor pro şi contra intervenţiei împotriva României a adoptat o soluţie de compromis, în sensul că “dacă ar exista totuşi posibilitatea de a dispune de forţe militare suficiente, atunci germanii să înainteze pentru preluarea apărării frontierei în sudul Transilvaniei, iar noi (armatele maghiare - n.n.) să apărăm frontierele noastre de est până

la punctul cel mai sudic al regiunii secuieşti”15. Această decizie însemna practic o amânare în ceea ce priveşte adoptarea unei atitudini clare faţă de situaţie rezultată în urma evenimentelor din România, ceea ce în opinia lui Vasile Puşcaş demonstrează că la nivelul decizional cel mai înalt

“predominau prejudecăţile, dezorientarea şi deruta”1

în contextul în care s-a luat hotărârea reluării contactelor cu statele occidentale, nivelele decizionale maghiare şi în speţă regentul Horthy au înţeles că pentru realizarea cu succes a acestui obiectiv se impunea ca o necesitate stringentă “debarcarea" guvernului filonazist condus de Sztójay Döme, instituit de germani după ocuparea militară a ţării în martie 1944. Ca urmare- 50 -