Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Valeriu Florin Dobrinescu: Comisia Aliată de Control (sovietică) şi interpretarea articolului 19 din Convenţia de armistitiu (12 septembrie 1944-6 martie 1945)

Chiar dacă România avea greutăţi în îndeplinirea art. 11 din armistiţiu, încheierea, la 16 ianuarie 1945, a acordului dintre guvernul român şi înaltul Comandament Sovietic privind executarea respectivului articol şi îndeplinirea scrupuloasă a celorlalte obligaţiuni asumate la 12/13 septembrie 1944 la Moscova determinau reintrarea ţării în drepturile care i-au fost formal recunoscute şi, în primul rând, reinstalarea urgentă a administraţiei sale în Nordul Transilvaniei. Comisia opina, însă, că nu trebuie făcută o legătură directă între executarea în fapt a prevederilor -art. 19 al convenţiei de armistiţiu şi dezvoltarea în timp a obligaţiunilor decurgând din celelalte clauze ale documentului. Prevederile convenţiei de armistiţiu stabileau drepturile României de a prelua neântârziat, în administraţia sa, a teritoriului eliberat al Nordului Transilvaniei, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea altei condiţiuni decât îndepărtarea frontului peste distanţa de 50-100 km (articolul 17). Prin declararea “arbitrajului” de la Viena "nul şi neavenit” s-a restabilit situaţia din 30 august 1940, modificată prin acel diktat. în felul acesta, au fost anulate, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, toate efectele de fapt şi de drept ale acelei nedreptăţi istorice.

Menţinerea situaţiei arbitrare, creată în cei patru ani de ocupaţie ungară, avea următoarele consecinţe negative: 1) după retragerea administraţiei româneşti, s-a instaurat un haos administrativ. Lipseau o autoritate centrală conducătoare şi funcţionarii de carieră, ceea ce făcea ca administraţia locală să fie improvizată, lipsită de bugete şi de venituri proprii. Liniştea, siguranţa publică şi cele mai elementare nevoi ale populaţiei erau în pericol. Funcţionarii unguri se retrăseseră odată cu armatele germane şi ungare; 2) inexistenţa siguranţei pentru persoane şi avutul acestora. “Gărzile civile” improvizate, indisciplinate şi nesalarizate, reprezentau mai degrabă primejdii decât apărătoare pentru ordinea publică; 3) situaţia sanitară, deosebit de gravă, se caracteriza prin nefuncţionalitatea spitalelor, lipsa medicilor, a medicamentelor şi a fondurilor. Exista pericolul unor boli şi epidemii; 4) lipseau judecătorii. Abrogarea vechilor legiuri s-a făcut fără a se pune în locul lor altele; 5) copiii erau lipsiţi de şcoli, care erau închise. Profesorii şi învăţătorii, aduşi din Ungaria, au plecat; 6) funcţionarii şi pensionarii erau lipsiţi de posibilităţi financiare şi se zbăteau în mizerie; 7) dezorganizarea vieţii economice şi financiare. Inexistenţa fondurilor paraliza orice activitate economică, iar existenţa a patru feluri de monedă - lei, feningii ungari, feningii sovietici, ruble - agrava haosul economic; 8) inexistenţa unei autorităţi diriguitoare şi a fondurilor făcea imposibilă refacerea distrugerilor; 9) situaţia dezastruoasă a aprovizionării - lipseau alimentele de bază - şi pericolul foametei; 10) existenţa unor formaţiuni parlamentare şi politice inamice, care îşi continuau nestingherit acţiunile anti-româneşti şi anti-sociale. La acestea se adaugă mii de soldaţi germani şi unguri a căror rezistenţă reprezenta un pericol potenţial pentru România şi Naţiunile Unite.

Evacuarea forţată a Nordului Transilvaniei mai crea următoarele dificultăţi: 1) România rămânea fără fruntarii în zona învecinată cu Ungaria. Traseul frontierei fixat la Trianon se dovedea inexistent lipsind grănicerii şi autorităţile vamale. Astfel, în România pătrundeau mari cantităţi de feningi, care la preschimbare loveau moneda naţională. Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu se desfiinţa frontiera impusă la Viena în august 1940. Astfel, orice cetăţean străin - german sau ungur - putea pătrunde în spaţiul românesc fără un control vamal; 2) lipsa administraţiei publice în Nordul Transilvaniei afecta executarea normală, de către România, a clauzelor armistiţiului, îndeosebi a articolelor 2, 3, 8, 10, 11 şi 1513.

Interesele de stat şi naţionale, ca şi ale populaţiei din Nordul Transilvaniei reclamau ca această provincie să reintre în exercitarea de fapt a suveranităţii Statului Român restabilindu-se acolo, fără întârziere, toate ramurile administraţiei sale civile. Convenţia de armistiţiu din 12/13 septembrie 1944 reprezenta documentul prin care România putea solicita îndeplinirea acestei stipulaţiuni. Din nefericire, prescripţia a fost grosolan încălcată de către U.R.S.S.

O situaţie stranie s-a petrecut şi în judeţul Maramureş, unde o minoritate de ucrainieni a făcut tot ce a depins de ea pentru a precipita “alipirea” regiunii la Ucraina Subcarpatică. în ianuarie 1945, o adunare a ucrainienilor din judeţ a cerut “alipirea” la Ucraina Subcarpatică. Românii, formând majoritatea populaţiei s-au adresat maiorului Zaharenco, comandant al judeţului şi reprezentant al Comisiei Aliate de Control, care i-a "sfătuit” să "organizeze” şi ei o demonstraţie. Dar ziarul “Maramureşul”, unde era înserat punctul de vedere românesc, a fost suprimat, iar tipografia închisă. Comitetul ucrainean a ameninţat pe români că dacă nu-şi vor da adeziunea la “unire” yor fi arestaţi, deportaţi sau ucişi. Astfel, prin teroare, la 26 ianuarie 1945 - fără consultarea românilor majoritari în 45 de localităţi - un Consiliu intitulat “al poporului", condus de Ion Odoviciuc,-43-