Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

greva foamei şi încerca să stingă asemenea iniţiative, făcându-se că nu ştie, că a uitat, “dacă de ONU, de Crucea Roşie, de mai ştiu ce alte organisme internaţionale de control puţin le pasă, D-zeu ştie de ce se temeau cu adevărat de declararea de grevă a foamei’’78.

Ca urmarea a acestui regim alimentar, deţinuţii slăbeau toţi erau distrofici, erau foarte vulnerabili în faţa bolilor: hepatite, boli de stomac etc«Er.eoţi îşi amintesc: “de la 65 kg am ajuns la 40 kg când am ieşit din închisoare, îmi era atâta de foame încât când am ieşit odată afară am

văzut un fir de pătlăgea, l-am rupt şi apoi l-am mâncat în celulă cu poftă”79, sau “eram tare supt la faţă”89.

Preoţii s-au îmbolnăvit şi ei, mulţi fiind trecuţi de 65 de ani, mulţi s-au îmbolnăvit chiar grav, dar administraţia penitenciarelor rămânea la fel de impasibilă. De multe ori ziceau că medicamentele erau inutile şi că ar fi bine să lase natura să lucreze. Dar, bolnavii aveau nevoie de medici, aveau nevoie de medicamente, medicii, dacă existau, erau tot dintre deţinuţi, aceştia i-ar fi ajutat pe bolnavi, dar de multe ori nu li dădea voie şi mai ales lipseau medicamentele. Iar dacă, cumva se întâmpla şi închisoarea avea propriul 'său medic, acesta era un fals medic - de multe ori cu acte furate de la altcineva sau a trecut prin facultate precum gâscă prin apă. Astfel că bolnavii erau lăsaţi în mâna destinului. Preotul Andercău ne-a relatat: "de cele mai multe ori îşi băteau joc de noi, alteori primeam medicamente, pentru orice boală am fi avut, vitamica C, aspirină sau sirop

ton ic”8 \

Preotul Morna ne-a relatat cum, medicul care exista în închisoare, era tot deţinut, dar era de fapt medic ginecolog, care nu ştia decât să dea aspirină pentru orice boală. Deseori se produceau accidente la locul de muncă şi era nevoie de medicamente sau măcar de o minimă îngrijire medicală, uneori se acorda - “am alunecat şi mi s-a spintecat mâna, mi-au făcut antitetanos şi m-au salvat” spune Mureşan Dumitru. Unii erau însă foarte bolnavi şi era nevoie de spitalizare, poate chiar de o intervenţie chirurgicală, dar ca să fii trimis la infirmerie trebuia să fii în stare de precomă, iar ca să fii internat în spital trebuia să fii deja muribund. într-adevăr, cine ajungea în infirmerie era ca şi mort, cei bolnavi grav erau trimişi la Văcăreşti. Dar dacă era nevoie de vreo intervenţie, dezinfectantul lipsea, anestezie nu se putea face, astfel că nu prea existau şanse de scăpare. Totuşi era un privilegiu că au ajuns la infirmerie, pentru că cei mai mulţi dacă erau bolnavi erau izolaţi astfel încât nimeni să nu le poată alina durerile. Ba mai mult decât atât erau'şi bătuţi ca să moară mai repede. Dar moartea în închisoare nu era un prilej de jale ci de sinceră bucurie. Cel decedat a scăpat de chinuri. Când murea cineva se spunea: “în celula nr... s-a stins becul ”.

Medicul impostor întocmea un fals certificat de deces şi apoi erau îngropaţi in sicrie (uneori chiar fără sicrie) făcute de către deţinuţi din lăzi, într-un cimitir al vagabonzilor şi sinucigaşilor. “Zilnic duceam câte 5-6 sicrie” mărturiseşte Morna Gheorghe. A doua zi, erau trimişi tot preoţi să facă curăţenie în celula preotului decedat, tocmai pentru a le spori şi mai mult durerea. Mulţi preoţi au murit în închisori şi astăzi nu se mai ştie nici măcar locui unde au fost îngropaţi şi nu au la căpătâi nici măcar o cruce de lemn.

Cei care au scăpat cu viaţa s-au ales cu sechele grave, uneori: boli, o distrugere a sistemului nervos şi mai ales cu un permanent sentiment al imensei nedreptăţi care li s-a făcut.

Ca şi cum n-ar fi fost suficiente toate acestea - foame, frig, boli, mizerie - mai erau puşi să şi muncească. Călăii sperau ca munca extenuantă să-i doboare odată pentru totdeauna.

Erau supuşi la cele mai variate şi mai istovitoare munci: de la curăţatul cartofilor, spălatul pe jos, pompatul şi căratul apei şi spartul lemnelor până la săpatul porumbului şi al cartofilor. Dar munca la Canal le-a încununat pe toate. Cu mijloacele cele mai rudimentare, într-un ritm infernal (din zori şi până-n noapte) şi flămânzi, deţinuţii munceau. De multe ori erau puşi să cureţe cartofi, să taie lemne, să facă curat în celule. Cei apropiaţi din familie nu mai ştiau nimic despre cel smuls de lângă el. “A existat un prim cerc al suferinţei: în închisoare, al celor închişi. Dar concentric, în jurul acestuia, a mai existat un cerc al durerii, compus din cei rămaşi în urmă, acasă, în libertate”, rudele celui închis. Nici un contact între cele două cercuri, strict interzis. Cel închis nu mai ştia nimic despre cei de acasă, cum nici cei de-acasă nimic despre el. lată, între altele, una din cele mai drăceşti metode torţionare, proprie universului concentraţionar comunist. Dacă în primul cerc se aflau cei desemnaţi să-şi poarte crucea “vinovaţi” că au încălcat legea comunistă, în cel de-al-309-