Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

condamnaţi la o moarte intelectuală.

E greu de imaginat cum poate cineva supravieţui unor astfel de condiţii, şi totuşi mulţi au supravieţuit acestei perioade de coşmar şi stau drept martori pentru ca niciodată să nu se mai repete atâta nedreptate.

Regimul alimentar venea să completeze acel tablou al suferinţei. Dacă deţinutul se înverşuna să reziste anchetelor, bătăilor, izolării, frigului şi umilinţelor de tot felul, atunci el trebuia să fie omorât prin înfometare. Acesta era întocmit de aşa manieră, probabil de o comisie de medici de la Ministerul de Interne din Bucureşti, ca deţinuţii să nu moară de foame imediat, ci numai lent, să cadă în distrofie, în inaniţie şi să se stingă ca o făclie de ceară. Peste tot în închisorile comuniste din 1948 şi până în 1964, a domnit un regim alimentar egal cu înfometarea, un regim egal cu exterminarea. Aceste regim a fost importat din Rusia, Vişinski sfătuia guvernul din Bucureşti: “Nu vrea să se supună poporul regimului comunist, supuneţi-l cu foamea!” Aşa au făcut!

Nu este acelaşi lucru de a fi flămânzit sistematic, conform unui plan de reducţiune sau de a fi victima unei calamităţi sau dezastru neprevăzut, care a survenit spontan. “Să rabzi de foame cu anii, să simţi cum te sfârşeşti ca o lumânare, să fii conştient de dispariţia energiilor tale fizice şi spirituale, datorită lipsei de pâine este mai mult decât îngrozitor. Dacă ai avea să fii executat la o anumită dată fixată până atunci începi să mori câte puţin şi la data respectivă eşti aproape desprins din condiţia existenţială. Dar să ştii că vei muri, că nu ai în faţă nici o salvare, şi să nu ştii când, este înfricoşător. Foamea nu este o stare imaginabilă (...) ea nu are decât o singură gamă, o singură coardă, minoră şi jalnică, surdă şi dureroasă. Foamea este exact la pragul morţii şi lângă

acel prag nu poţi aduce pe nimeni prin imagini, sunete, culori sau ritmuri..."74.

Poate tocmai de aceea, foamea nu poate fi înţeleasă decât de cel care a experimentat-o.

RegimuJ alimentar consta din patru feluri de mâncăruri: arpacaş, varză, cartofi şi fasole. Carnea era foarte rară, aproape inexistentă, uneori era ciorbă de burtă - dar nefiartă şi infectă, cu miros de balegă. Bucătarii nu puteau să le spele sau să le fiarbă mai bine, deoarece nu primeau combustibil suficient. Dimineaţa se dădea o mâncare specială numită terci, era făcută din făină de porumb, fiartă şi cu puţin zahăr. Era cea mai gustoasă mâncare, dar extrem de puţină - cam 3-8 căniţe. La prânz sau la cină era câte un polonic de arpacaş fiert în grăsimea lui, cu fire de praz, sau supă de varză goală, ori cu arpacaş şi cartofi, sau cu burţi de vită sau supă de fasole. Porţia era insuficientă. Se mai servea 250 grame pâine pentru toată ziua, care uneori era înlocuită cu un calup de mămăligă sau turtoi, cam de 100-550 grame, de multe ori însă, mucegăită. Aceste regim alimentar nu depăşea 1000 calorii pe zi.

Preotul Andercâu ne spune printre altele cum era preparat arpacaşul cu carne: “oasele de vite erau fierte în ceaune mari, afară şi în zeama asta se punea apoi arpacaşul, sau uneori se

fierbeau intestinele din vite şi se puneau şi câţiva cartofi”75.

Uneori se dădea obsesiv aceeaşi mâncare mai mult timp, chiar luni întregi. Preotul Andercău Vasile spunea cum 6 luni de zile la amiază au primit supă de gogonele, şi supă de varză acră se servea foarte des, felul întâi era varză cu apă pe post de supă, iar felul doi, varză scăzută, era atât de sărată încât cu greu putea fi mâncată. în lagărele de muncă primeau deseori dimineaţa doar o cană de cafea neagră şi apoi erau trimişi la lucru. Foamea i-a chinuit atât de tare, încât au fost în stare să mănânce “pisicile şi câinii care veneau din satele învecinate, chiar şi câinele dresat

al paznicilor a avut aceaşi soartă”75. Au fost atât de înfometaţi, încât canonicul Marian amintindu-şi de acea perioadă afirma: “pe stomac parcă aveam o piatră de moară, când am început să beau apă am fost convins că şi apa e un aliment”.

Totuşi erau şi momente ale detenţiei când mâncarea era mai bună şi cât de cât îndestulătoare. Aceste momente erau: după ce ajungeau din penitenciar în lagărul de muncă şi cu câteva zile înainte de eliberare. Această tactică avea următoarele motivaţii: când ajungeau în lagăr deţinuţii erau atât de slăbiţi încât fără o îmbunătăţire a hranei nu ar fi putut munci, şi apoi mai vroiau să le dea şi unele iluzii deşarte cum că au făcut bine că au ales munca pentru că acolo e mai bine, şi înainte de eliberare pentru că aparenţele trebuiau salvate. Dacă ar fi ajuns aşa slabi în “lumea liberă” ar fi fost o dovadă prea grăitoare a modului în care au fost trataţi, ori lumea nu trebuia să ştie acest lucru.

Un fapt paradoxal care merită a fi semnalat: administraţia penitenciarelor se temea de-308-