Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

Paznicii cei mai mici în grad, adică sergenţii şi caporalii au fost aleşi şi ei dintre ţărani sau muncitori cu originea socială cea mai joasă, cu gradul cel mai scăzut de inteligenţă şi cu cea mai mare docilitate faţă de tot ce venea de sus. Numai că puşi mereu să bată, să oprime, să omoare indirect, să măsluiască rapoartele despre tot ce se întâmpla cu victimele, în capul lor începuseră să încolţească şi întrebări: “Dacă vom fi vreodată întrebaţi şi noi de ce am făcut ceea ce suntem puşi să facem? Şi dacă şefii nu vor mai fi atunci, ce să spunem că ei ne-au pus sau ordonat?”.

în ciuda faptului că îşi puneau asemenea întrebări, ei au continuat, pentru că statul a avut grijă să-i răsplătească cu vârf şi îndesat: pe lângă bani, primeau locuinţe, membrii familiei beneficiau de “slujbe corespunzătoare”, aveau acces la magazine speciale.

Aceşti “apărători ai orânduirii” fuseseră prelucraţi de ofiţerul politic; fuseseră învăţaţi un singur lucru; cei păziţi trebuiau să moară pe îndelete, unul câte unul, pentru că nimeni din cei aduşi acolo să nu scape. Motivul: secret de stat. “Ca oameni însă, cu toate prevederile şi ameninţările la care fuseseră supuşi, nu putuseră totuşi răbda să nu se convingă şi ei cu ochii şi cu urechile lor ce era cu aceste făpturi la a căror moarte trebuiau să asiste şi s-o pricinuiască într-un fel. Cum însă fiecare paznic era singur înăuntru şi încuiat împreună cu victimele, în aşa fel încât nu putea fi vizitat de superiori decât dacă era anunţat prin sonerie să deschidă, încercarea de convingere personală începuse de fapt în primele zile. Şi constatarea a fost: bandiţii n-ar fi tocmai atât de bandiţi de vreme ce prea se clătinau pe picioare”55.

Despre o favorizare propriu-zisă nu putea fi vorba, dar despre o reminescenţă minimă de omenie faţă de acele biete trupuri bătute şi umilite, da. Poate aşa se explică atitudinea unora dintre gardieni care au înţeles că ceea ce sunt puşi să facă e în contradicţie cu legile bunului simţ. Aceştia au fost din păcate prea puţini, cei mai mulţi executau ordinele fără să mai gândească.

Comandantul unui lagăr de muncă, de obicei reeducat la Piteşti, a avut iniţial gradul de locotenent major, apoi pe cel de căpitan, comandantul batalionului de securitate avea gradul de maior. Ofiţerii politici, adică personalul de securitate ataşat lagărului, lucrau în subordinea directă a securităţii regionale Constanţa şi sub porunca supremă a comandantului securităţii canalului, care avea în frunte, la început pe generalul Vaida şi apoi după 1951, pe colonelul Ghe. Crăciun (după

1958 va ajunge comandantul închisorii Aiud). Ofiţerul de securitate la Valea Neagră, cum mai era numită Peninsula, era locotenentul Chirion. în 1953 s-a mai adăugat unul, locotenentul Sălăjean.

Din relatările preoţilor am aflat şi alte nume de călăi-comandanţi de închisori sau lagăre: la Oradea prin anii 1953-1954 era căpitanul Tilici comandantul închisorii şi Roboiu ofiţerul politic, în

1959 era comandant Zoltán, la Gherla - “bâlbâitul" de Goiciu şi comandant adjunct Istrate, alte nume de la Gherla: Şomlea, Bunea, Bârâianu. La Periprava era căpitanul Giurgovici Dragomir pe care l-a cunoscut preotul Dărăban Teodor.

Preoţii au înţeles prea bine că gardienii erau simple unelte în mâinile puterii, acest fapt se vede şi din mărturiile lor. Preotul Mangra Gheorghe afirma în acest sens că: “gardienii se comportau cum aveau dispoziţie, unul ne-a spus - dacă va spune să vă batem, atunci vă batem”55. Nicoară Gavril ne-a mărturisit că pentru gardieni ca şi pentru toţi ceilalţi paznici ai închisorilor, deţinuţii nu aveau nume proprii, ci erau numiţi simplu - bandiţi - chiar când îi numărau spuneau 5 bandiţi, 10 bandiţi etc. Vorbind despre JILAVA preotul Mureşan Dumitru spunea: “cadrele erau perfide, josnice, cred acolo au fost strânşi toţi nătărării din ţară”57.

La Canal brigadierul, pontatorul şi informatorul erau uneltele de lucru ale ofiţerului politic. Brigadierul avea în subordinea sa între 70 sau 90 de oameni. Atât brigadierul, cât şi pontatorul aveau în mâna lor toată viaţa unui om din lagăr. Pe baza rapoartelor lor favorabile se admiteau deţinutului scrisoarea teoretică lunară, pachetul lunar de cinci kg sau vorbitorul. Dacă aceste rapoarte erau negative, omul era sortit şicanelor posibile şi imposibile, pentru a-l readuce pe linia dorită de administraţie. Preotul Paul Sever ne-a relatat că “la Peninsula brigăzile A, B, şi F erau formate din preoţi condamnaţi pentru credinţă; la conducerea acestor brigăzi erau foşti deţinuţi

politici, brigada din care făceau parte era condusă de Zubrinski”55. La Gherla turnătorii erau numiţi de către deţinuţi “copiii lui Goiciu". Printre deţinuţi erau infiltraţi turnători cu scopul de a le smulge prin viclenie, informaţii care apoi ar fi putut să fie folosite împotriva lor. Preoţii ştiau acest lucru, de altfel nu era deloc dificil de observat, dar nu se temeau, pentru că nu aveau ce ascunde. Unii gardieni, mai cu frică de Dumnezeu, când ştiau că nu-i vede nimeni, intrau la preoţi în celulă şi cu-305-