Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

patru şiruri de priciuri suprapuse; două dormitoare aveau câte un spălător comun, cu 12 robinete, deasupra unui jgheab de tablă; fiecare baracă avea câte un closet cu instalaţie turcească, într-un

fel de şopron închis pe toate laturile cu scânduri”4®.

Ion Cârja vorbind despre lagărul Poarta Albă, spune că acesta ocupa locul întâi ca populaţie, între cele 11 lagăre principale de deţinuţi politici.

Acestea erau lagărele de muncă de-a lungul "Canalului Morţii - supranumit şi cimitirul

burgheziei şi intelectualităţii române’’®®.

La iunie 1954-1955 de la Peninsula au fost duşi mulţi preoţi în minele de plumb de la Cavnic; printre ei se afla şi preotul Paul Sever: “locuiam tot în barăci, dar erau mai puţine; printre bărăci din loc în loc era înfipt câte un ţăruş pe care era fixată o scândurică pe care scria:

"împuşcarea fără somaţie!”51.

Mina de la Cavnic aparţinea înainte de război, unei societăţi româno-belgiene, care renunţase la exploatarea ei din cauză de nerentabilitate. Filonul era sărac şi procentul de mineralizare al rocii era prea mic, pentru ca munca să fie rentabilă. Stătuse abandonată ani de zile, şi acum urma să reintre în exploatare cu mână de lucru de la Ml.

Preoţii Andercău Vasile şi Paul Sever au cunoscut şi domiciliul obligatoriu; primul pentru o perioadă e 2 ani pe Valea Călăţui, raionul Brăila, iar cel de-al doilea pentru o perioadă de cinci ani la Perieţi, raionul Slobozia. Sub o aparenţă libertate cei trimişi în domiciliu obligatoriu, erau măcinaţi de dorul de casă, de cei dragi.

Michel Foucault referindu-se la închisori, afirma că: “acestea trebuie văzute şi analizate în contextul formării acestei societăţi de supraveghere. închisoarea a fost de la bun început o “detenţie legală” însărcinată să asigure un supliment coercitiv sau o întreprindere de modificare a

unor indivizi...”5^.

Având în vedere această afirmaţie a lui Foucault, pe de o parte şi pe de altă parte condiţiile din închisorile comuniste, vedem că acestea erau mult mai mult decât nişte instituţii cu scopul de a corecta, erau în fond închisori de exterminare.

3. Regimul de detenţie

în acest subcapitol vom încerca să conturăm - pe baza mărturiilor preoţilor greco-catolici - ceea ce se petrecea de fapt între zidurile unei celule, între pereţii unei bărăci, la locul de muncă; să vedem raporturile dintre directorul închisorii (lagărului) cu gardienii şi deţinuţii; să vedem în ce constau anchetele, să vedem care era regimul alimentar şi cel sanitar la care erau supuşi deţinuţii; precum şi unele aspecte mai delicate - ca de exemplu ceea ce se petrecea în sufletul deţinutului. Numai aşa vom putea cunoaşte mai bine acest univers concentraţionar.

Pentru început ne vom opri asupra raporturilor dintre gardieni şi deţinuţi şi raporturile acestora cu directorul închisorii; sau cu şeful Securităţii.

Penitenciarele erau subordonate, sub aspect administrativ - Ministerului de Interne - Direcţiei Generale a Penitenciarelor, şi nu Departamentului Securităţii Statului. La conducerea lor erau ofiţeri de miliţie, adjuncţii acestora, şefi de servicii şi mulţi subofiţeri. Tot la comanda acestora - în sensul mai elastic al cuvântului - erau şi unii deţinuţi “aleşi şi numiţi” de către subofiţeri (după criteriul - “cel mai rău e cel bun”) în funcţii de şef de cameră, plánon, şefi de echipe, şi de brigăzi, supraveghere etc. în afara acestei structuri de comandă mai activau şi ofiţeri de contrainformaţii (numiţi Cl-işti), oameni ai securităţii al căror exact, grad şi nume erau în general necunoscute deţinuţilor şi atribuţiile tot necunoscute. Dacă miliţienii nu se puteau amesteca în atribuţiile Clistului, strict secrete pentru ei, în schimb, aceştia puteau oricând interveni în atribuţiile celorlalţi şi este cert că niciodată nu s-a întâmplat ca miliţienii să nu ţină seama de indicaţiile securistuiui. Asta pentru că Cl-istul îi supraveghea şi pe miliţieni55.

Paul Goma afirma la un moment dat că “gardienii primeau salarii de peste patru ori mai mari decât un muncitor calificat, asta îi şi tentase pe cei mai mulţi când îşi părăsiseră meseriile lor cinstite (vorbesc de cei care avuseseră o meserie, nu de ţiganii care se pomeniseră peste noapte îngalonaţi încizmaţi, înarmaţi, însărcinaţi cu paza orânduirii de stat, nu vorbesc nici de românaşii noştri care tăiaseră frunza la câini) în cazul în care nu fuseseră “agăţaţi” ca să scape de o plictiseală de drept-comun, li se oferise o portiţă de scăpare: angajarea la secu”54-304-