Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

una primeai de mâncare, iar în celelalte două primeai doar pâine şi apă; celula era cu ciment pe jos şi dormeai pe o rogojină pe care o primeai doar noaptea”^0

Canonicul Marian povesteşte că timp de 13 luni a fost ţinut la securitatea din Baia Mare, perioadă în care în ioc de pâine a primit doar mălai mucegăit.

Dacă toate aceste metode nu reuşeau să îi convingă, singura soluţie mai erau închisorile, unde urmau să fie ori remodelaţi ori eliminaţi. Oricum sosirea la penitenciar era totdeauna o bucurie; asta doar dintr-un singur motiv. în subsolurile Securităţii anchetele erau cât se poate de chinuitoare; şi la penitenciar erau tot la dispoziţia Securităţii, dar erau ceva mai departe de ei şi tensiunea nervoasă nu mai era atât de mare. în închisori stăteau o perioadă, după care, cei apţi pentru muncă erau triaţi şi li se "propunea” munca la Canal. Cădeau uşor în cursă, pentru că în schimbul aerului veşnic închis din celule, ai anchetelor chinuitoare, al mâncării proaste, preferau un petic de cer deasupra capului şi credeau totodată că muncind, timpul va trece mai repede.

încărcaţi ca nişte animale în vagoanele-dubă şi transportaţi în condiţii de neimaginat, îşi începeau periplul prin locurile morţii. “Duba penitenciar era un vagon jumătate amenajat pentru paznici, iar ceaială jumătate pentru deţinuţi. Aici erau două carcere pentru câte o persoană separate de un coridor, apoi alte două încăperi unde intrau până la 12 persoane, foarte înghesuite şi in urmă o cameră mare pe tot latul vagonului, în care încăpeau cam 50 de oameni, sau chiar dublu dacă erau înghesuiţi. în penitenciar această dubă a devenit o unitate numerică. Dacă întreba cineva "câţi au sosit?” - Cam o dubă” - i se răspundea”30. Preotul Ghe. Mangra ne-a relatat felul în care au fost transportaţi din Galaţi spre un lagăr de muncă din Delta-Grindu: “am fost duşi cu bacul la Dunăre timp de cinci zile în iarna lui 1959; am crezut că suntem în iad; eram cam 200 de oameni pe bac şi eram foarte înghesuiţi; unii erau întinşi pe jos; cum respiram aburii cădeau pe noi ca apa;

mâncare primisem o bucată de slănină râncedă şi ceapă”31.

De multe ori, deţinuţii nu cunoaşteau destinaţia spre care erau dirijaţi. Morna Ghe. mărturisea că nu ştiai niciodată o destinaţie precisă totul era neclar, “duba era mijlocul de transport şi uneori şi de pedeapsă. Vagonul-dubă era legat la tren, apoi lăsat uitat în vreo gară două sau trei zile, sau chiar şi săptămâni. Alteori, făcea ocoluri mari prin ţară pentru a culege deţinuţi sau pentru a-i depune la cine ştie ce închisoare”3^.

Cale de scăpare oricum nu exista, transportului cu trenul; la ultimul vagon al trenului era agăţată o grapă de cuţite. Deţinutul care ar fi îndrăznit să spargă duşumeaua trenului spre a

evada ar fi fost tăiat de cuţitele acelei grape.

Desigur, ar fi greşit să se afirme despre o închisoare că a fost mai cumplită decât alta, pentru că prin însăşi natura lor. închisorile în totalitatea lor nu pot fi decât cumplite. Dar închisoarea de la Piteşti şi camera 4 spital, cu bestialităţile petrecute acolo între 1949-1951 au depăşit orice record. “Piteştiul a fost dincolo de iad, dincolo de orice concepţie umană, ceea ce numai o concepţie diabolică şi materialistă a putut gândi. Cred că a fost culmea gândirii lor. Că nici până atunci şi nici de la Piteşti încolo ei nu vor mai putea gândi atât de drăceşte şi atât de groaznic cum

au gândit...”33.

Când comuniştii obţin puterea undeva, sunt capabili să folosească orice fel de mijloace pentru a crea “omul sovietic”. Ca guvernare totalitară, cea comunistă dorea să poată controla loialitatea şi chiar personalitatea fiecărui cetăţean. Groaznicul experiment de la Piteşti a fost patronat de ruşi, care vroiau: “să descopere metodele cele mai perfecţionate de spălare a creierului”. Medicul Conrad W. Baars spunea că acesta fusese mult mai groaznic decât ororile la care fusese martor la Buchenwald. Este o metodă care transforma fiinţa umană într-un animal de muncă, într-un robot programat. “Reeducarea însemna să încetezi să mai fii ce-ai fost, să te scuturi de tot trecutul tău, să urăşti din tot sufletul tot ce te ţine legat de trecut şi aruncând la gunoi acest balast să începi o viaţă absolut nouă: cea de comunist. Reeducarea cuprinde două faze: prima în care mărturiseşti, mărturiseşti, spui absolut totul şi a doua - când începi să-ţi umpli mintea cu cea mai înaltă învăţătură din lumea - cea marxist-leninistă”34.

Preotul Andercău V. şi canonicul Marian N. au avut ghinionul de a cunoaşte Piteştiul; l-au cunoscut prin anii 1953-1954 când experimentul încetase şi regimul deţinuţilor nu mai era atât de aspru. închisoarea Piteşti are forma unui “T”. Pe piciorul mare al “T’-ului se află celularul unde erau-301-