Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

repartizaţi cei condamnaţi la muncă silnică şi temniţă grea. Pe laturile mici ale “T”-ului erau cei cu închisoare corecţională. în rest celule mici pentru unul sau doi deţinuţi. Datorită aglomeraţiei intrau chiar 16 deţinuţi într-o astfel de celulă, pe paturi suprapuse, pe două sau trei nivele.

Preotul Andercău Vasile a ajuns la închisoarea Piteşti în oct. 1954, după ce stătuse închis doi ani la Oradea. La Piteşti a fost ţinut o perioadă de şase ani. Dânsul ne-a relatat că "într-o celulă de 3,80 m/2,10 m erau 12 oameni; în celulă erau şase paturi astfel că dormeau doi într-un pat şi uneori unul dormea pe jos; la capetele paturilor era ciubărul şi tineta; lângă uşă era vasul cu

apă”35. Canonicul Marian Nicolae a ajuns la Piteşti prin oct. ‘53 şi a stat acolo vreo două luni. Ne-a relatat că la Piteşti în închisoare era mizerie, frig, se dormea pe priciuri şi erau foarte mulţi într-o celulă.

Atmosfera de la Piteşti, şi de-la orice altă închisoare va putea fi conturată mult mai bine atunci când vom vorbi despre gardieni, despre anchete, despre regimul de hrană, despre regimul sanitar, despre muncile la care erau supuşi. Ceea ce prezentăm aici este o primă imagine de ansamblu asupra penitenciarelor, toate acele dedesubturi.

Cei mai mulţi preoţi, ca şi alte categorii de deţinuţi au fost dirijaţi într-o primă fază spre Jilava şi Gherla. Acestea erau două puncte de triere ale deţinuţilor. Pe la Jilava au trecut: Marian Nicolae, Mangra Gheorghe, Mureşan Dumitru, Mare Augustin şi mulţi alţii. “Clădirea era un vechi fort construit într-o escavaţie, aşa încât toată clădirea era sub nivelul terenului, deci sub pământ. Fusese proiectată ca fortăreaţă de apărare. Era umedă şi fnsalubră. Clădirea avea un singur nivel. Aici era un depozit al securităţii. Deţinuţii cu un dosar încheiat sau în “pauză" erau ţinuţi acolo ca

să facă loc altora mai proaspeţi care se “cazau” la Ministerul de Interne”35.

De la Jilava erau dirijate “mărfurile finite” spre beneficiari: mine, canal etc. Tot aici soseau cei colectaţi de prin penitenciare sau lagăre de muncă. “Această mişcare continuă de deţinuţi făcea ca închisoarea de la Jilava să fie o sursă de şţiri de pe întreg cuprinsul ţării, atât din închisori, cât şi

din afară, din “lumea liberă”37.

Construită deci, ca un fort de apărare, “fostele şanţuri concentrice deyeniseră curţile închisorii. Aceste “curţi” erau largi de vreo 10 m, adânci de vreo 7 m poate şi mai adânci, pentru că de acolo de unde se termina căptuşeala de cărămidă, începea un taluz de pământ de vreo încă 2- 3 m”38.

Preotul Mureşan D ne spune că au ajuns la Jilava “înghesuiţi, pe drum primisem slănină râncedă şi brânză sărată, iar apă nu prea primisem. Şi acest preot a fost la Jilava în 1959 când a stat o lună şi jumătate în iunie 1963. “în iunie 1963 era o mare diferenţă la Jilava, faţă de ceea ce fusese în 1958; în 1959 stăteam câte 30-40 într-o celulă: paturile erau suprapuse pe trei nivele; în 1963 stăteam vreo 12 în cameră, puteam fuma şi eram scoşi mai mult la aer; gardienii vorbeau parcă mai altfel cu noi”43.

închisoarea de la Gherla i-a ţinut ferecaţi între zidurile ei reci şi pe preoţii Mangra Ghe, Mureşan Dumitru, Daraban Teodor, Paul Sever, Mare Augustin. Preotul Al. Raţiu, care a cunoscut şi el această închisoare, o prezintă astfel: “era înconjurată de un şanţ cu apă. Avea trei corpuri de clădire, dintre care gel mai vechi fusese reşedinţa episcopului (...) Ferestrele erau cu obloane, ca să nu putem vedea nimic afară! Nu intra nici un pic de aer sau lumină. Paturile etajate ajungeau la o asemenea înălţime, încât cel de sus era aproape lipit de tavan Unele celule aveau un robinet cu apă de băut, dar majoritatea erau aprovizionate cu găleata. Tot aşa mergea şi cu nevoile Nu aveam voie să dormim sau să ne întindem pe pat în timpul zilei, iar cei care o făceau erau bătuţi la palme şi la tălpi şi închişi în-celula neagră”41.

Preotul Dărăban Teodor îşi aminteşte că la Gherla era o cameră de primire; “într-o sală erau 25 de oameni; într-o altă sală erau 12(1; unii dormeau pe jos cu lanţuri grele la picioare, iar alţii dormeau câte 2-3 într-un pat”4^.

Celularul mare de la Gherla este surprins şi de către Paul Goma: “Celularul mare era în formă de “U” foarte lat. Latura lungă rămasă e străbătută, de-a lungul, de un coridor (care se prelungeşte pe înălţimea a trei etaje). Coridorul împarte inegal lăţimea clădirii: spre exterior celulele sunt aproape duble faţă de cele dinspre curtea interioară. Laturile scurte ale dreptunghiului erau ele însele celule foarte mari. “stadioanele erau nişte încăperi de 15m/7m; în fiecare erau câte 150--302-