Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

toate umilinţele, cu toate nedreptăţile şi cu toate josniciile lor. Au cunoscut şi subsolurile reci şi pline de umezeală şi spaimă ale securităţii, au cunoscut şi “neagra” şi anchetele lungi şi obositoare şi munca grea şi inumană, primitivă chiar. Le-au cunoscut, le-au îndurat şi le-au considerat întotdeauna o piatră de încercare dată de Stăpânul Suprem. N-au încetat o clipă să se roage şi nau renunţat nici măcar pentru o secundă la credinţa lor.

Stând de vorbă cu câţiva din preoţii greco-catolici, despre suferinţele prin care au trecut, am avut un sentiment ciudat. Mi se părea că ceea ce aud face parte din scenariul unui film de groază, parcă nu-mi venea să cred că cineva ar fi fost în stare de atâta cruzime, cu atât mai mult cu cât era vorba despre oameni care aveau în piept o inimă românească şi care au fost capabili de atâta ură împotriva semenilor lor. Mă întrebam cum a fost posibil? într-adevăr, unii dintre preoţi miau spus că ei ar putea să-mi povestească, dar s-ar putea ca eu să nu înţeleg. Nu din vina mea, ci pentru simplul motiv că cel care nu a trecut prin aşa ceva nu poate înţelege, dar mai ales nu poate crede.

E greu de crezut, mai ales când unele pasaje sunt relatate cu un zâmbet uşor pe faţă şi cu o oarecare uşurinţă, ca şi cum acea etapă din viaţa lor ar fi trecut foarte repede şi uşor. Trebuie însă să-i înţelegem şi să-i admirăm, asta pentru că au reuşit ei înşişi să-i înţeleagă pe călăii lor şi pentru că au reuşit să-i ierte! Aşa cum afirma unul dintre interlocutori, Nicoară Gavril: “l-am iertat dar nu-i putem uita, n-avem voie să-i uităm! Ei au iertat, dar nu pot uita atâta suferinţă”. Pentru că suferinţa nu încetează a exista pentru el, creştinul, în teorie, ca şi în practică. Dimpotrivă ea există pentru el mai mult decât pentru oricare altul, el o simte mai întâi, o simte mai mult decât oricine căci sufletul lui este mai pur şi deci mai puţin distrat, mai puţin smuls durerii prin mii de obiecte diverse; el o cunoaşte, o înţelege; el trebuie să mântuiască şi să domine această realitate teribilă, să meargă până la a o iubi, până la a o căuta, când este nobilă şi când îl duce mai repede la Dumnezeu. Creştinul ştie, creştinul crede şi el trăieşte din această ştiinţă şi din această credinţă”22.

înainte de a fi înghiţiţi de zidurile închisorilor, au stat o perioadă în celulele securităţii. Preotul Mureşan D., arestat în luna aprilie 1959, a stat la securitatea din Oradea până în iunie acelaşi an; el îşi aminteşte “erau multe celule dispuse pe mai multe nivele; nu ştiu câte pentru că întotdeauna eram duşi pe coridoare cu ochelari negri la ochi ca să nu vedem nimic. în celulă patul era din cărărpizi; n-aveai voie să stai ziua culcat”23.

Şeful securităţii din Oradea era evreul Weiss; pentru că aşa cum afirma Paul Goma “... în securitate au fost foarte, foarte mulţi evrei. Bineînţeles, nu gardieni, nu filatori mărunţi vpentru asta erau ţiganii) şi destul de puţini anchetatori de rând. Evreii lucrau mai mult cu capul - expresia e consacrată. Dar zdrobitoarea majoritate a evreilor din securitate era constituită din evrei... neromâni: cei mai mulţi erau evrei unguri, apoi evrei ruşi”24.

La securitate erau exersate diverse metode de convingere, care aveau scopul de a-l determina pe deţinut să accepte o nouă părere: cea care vroiau ei. Dovadă stau mărturiile în acest sens; preotul Liviu Brânzaş afirma: “la securitatea din Oradea era vestită celula iir 7 - un cub de beton în care se turna apă până la gleznă. Cine nu vroia să recunoască ceea ce doreau ei era

introdus acolo şi nu era scos până nu ceda”2®. Vasile Hossu îşi aminteşte că fiind dus la securitate în Oradea în Ajunul Anului Nou ‘52/’53 a fost bătut bine de nişte ofiţeri ce tocmai se pregăteau de revelion: "erau lovituri brutale, date cu gustul de a arăta cine sunt ei; pentru că nu ştiau nici cine sunt, nici de ce am fost arestat”2®.

Din lotul în care era Andercău Vasile, făcea parte şi preotul Gavril Stan, despre ale cărui suferinţe ne relatează cel dintâi: “pentru că a negat că ştie că episcopul Hirţea e sfinţit i s-au băgat mâinile în foc până a recunoscut. Pentru că a recunoscut, apoi l-au pansat şi i-au dat medicamente”27. Tot preotul Andercău V. şi-a amintit că “preotul din parohia Drăgeşti - Dumitru Pascal a fost dus la “neagra” (o celulă întunecoasă la izolare, care avea sus o fereastră foarte mică de lăţimea unei cărămizi) doar în izmene, o cămaşă şi cjesculţ, iar apoi au aruncat apă pe el şi era iarnă”2®. închis la neagra a fost şi preotul Ghe. Mangra, pentru un motiv absolut stupid: deţinuţii au trebuit să spele pe jos în celulă şi spălând cu o cârpă foartea rea au rămas resturi din ea sub un pat. Acesta era un motiv pentru a sta cel puţin 3 zile la izolare “trei zile din care doar în-300-