Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)
Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar
partizani. Pe Săpunaru, nici nu-l cunoşteam deşi auzisem de ei”16. ' Nu exista nici o lege după care să te orientezi, astfel că pedepsele erau acordate după bunul plac al “judecătorilor”. Vasile Hossu ne-a relatat cum căpitanul securităţii - Weiss, văzând că nu-l poate determina să semneze trecerea la ortodoxie s-a înfuriat şi a cerut să-i fie dată o pedeapsă de 10 ani închişoare grea pentru spionaj. Deţinutul era acuzat că ar fi transmis în străinătate proiectele unui baraj de pe valea Drăganului, proiecte care paradoxal, nici nu existau atunci. Acuzaţii nu ştiau la ce s-ar putea aştepta, ce pedepse ar putea primi, preotul Ghe. Mangra afirma: “Dacă aş fi ştiut când m-au judecat că voi primi 15 ani nu ştiu ce aş fi făcut”17. Odată sentinţa pronunţată începea lungul drum al suferinţei prin închisorile comuniste, plasate pe întreg teritoriul României. 2. Penitenciarele Dacă reţeaua de lagăre şi închisori s-a putut întinde peste toată ţara, rapid şi nestingherit, aceasta s-a putut petrece atât datorită caracterului în sine represiv al regimului instaurat în România, cât şi condiţiilor create de lipsa de interes a guvernelor occidentale, a presei şi a opiniei publice vestice faţă de suferinţele estului. închisorile şi lagărele tânărului regim comunist din România au izbutit performanţa ca într-un termen extrem de scurt, nu numai să le copieze dar în multe privinţe să le şi întreacă pe cele ruseşti, mai repede cunoscute16. închisoarea reprezintă o cale de exterminare a tuturor celor care nu sunt de acord cu noua societate. Aici, intelectualii şi conducătorii unei naţiuni captive sunt fie executaţi, fie “reeducaţi". Din acest instrument de coşmar al transformării sociale pot rezulta doar două produse: omul nou, Homo Sovieticus sau un cadavru. Homo Sovieticus e un specimen fără suflet sau libertate, care nu crede în Dumnezeu, un robot depersonalizat al statului, un sclav fără voinţă sau opinii personale, care ascultă şi execută ordinele partidului19. Dacă până în 1944 România dispunea de un sistem de închisori capabil să deţină circa 15.000 de oameni în întreaga ţară, în 1949 erau peste 150.000 de încarceraţi în numai puţin de peste 300 de închisori. România era o carceră imensă. Cele mai cunoscute erau la Gherla, Sighet, Aiud, Piteşti, Jilava, Râmnicu Sărat, Galaţi şi Suceava. Existau şi lagăre de muncă silnică de-a lungul Dunării, şantierele de la Salcia, Grădini, Periprava, Peninsula sau Grinzi. Multe mănăstiri ortodoxe deveniseră domicilii forţate şi erau sate întregi care erau destinate arestului la domiciliu. Niciodată în România n-au fost înscenate atâtea procese politice sau economiceşti, niciodată n-au fost atâţia deţinuţi ca în perioada 1948-1964. Se aprecieză de către unii observatori, că în această perioadă au trecut prin închisori şi lagăre cca. 2 milioane de oameni, ceea ce ar reprezenta un cetăţean din nouă. închisorile României antebelice se dovediseră neîncăpătoare. De aceea a fost nevoie să se găsească un mod de a se utiliza uriaşa resursă de mână de lucru bărbătească, aflată după gratiile închisorilor. Astfel că lansarea în lucru a Canalului Dunăre-Marea Neagră, când existau cu totul alte urgenţe şi priorităţi economice, era în felul ei tot o imitaţie după proiectele faraonice ale lui Stalin, dar şi o necesitate”^6. Şantierele-morţii care s-au deschis de-a lungul a 65 km pe traseul proiectat, pe care trebuia să fie săpat canalul, au îndeplinit un rol decisiv în aducerea ţării la ascultare. Pe linia demarcată a canalului au fost înşirate 11 lagăre de muncă forţată, lată câteva dintre ele: Columbia, Saligny, Poarta Albă, Gales, Peninsula, Midia, Salcia etc. Mulţi deţinuţi după ce scăpau şi de înschisori şi de canal, în loc să se poată reîntoarce acasă erau trimişi pentru o perioadă diferită de timp, în domiciliu forţat, într-o altă localitate, mult mai departe de casă. Al. Raţiu afirma că au fost aproximativ 20 de sate confiscate pentru acest scop nou. Acest loc era o reşedinţă pentru prizonierii politici şi religioşi incorigibili, care rezistaseră la “reeducare”. “Locul unde am fost duşi nu era nici închisoare, nici de muncă forţată, ci semăna mai degrabă cu rezervaţiile indienilor americani sau cu lagărele palestiniene din Israel. în aceste lagăre mai mari, locuitorii sunt supuşi aproape tot timpul unei legi marţiale. Nu puteam să ne depărtăm mai mult de 15 km de casă, nu puteam părăsi locurile, iar familiile nu aveau voie să ne viziteze decât din când în când”^1. Nici preoţii n-au fost scutiţi de toate aceste locuri ale morţii; nu au fost scutiţi nici de Piteşti, de Sighet, nici de canal şi nici de domiciliu forţat. Dimpotrivă, le-au cunoscut din plin, cu-299-
