Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Dori Dărăban: Universul concentraţionar din bazinul Donbas

condiţiile grele de muncă, foamea au fost cauze frecvente a îmbolnăvirilor celor deportaţi. Mulţi sau îmbolnăvit în primul an de la deportare. Inaniţia a fost o cauză frecventă de îmbolnăvire şi moarte. Condiţiile precare de tratament şi faptul că cei bolnavi nu mai erau eficienţi au determinat autorităţile sovietice să procedeze la repatrierea lor. “Datorită condiţiilor grele de muncă am ajuns să mă răcesc şi am avut temperatură de 40 de grade. Am căzut jos în mină de bolnav ce eram. M- au dus pe braţe până la infirmerie. Infirmiera a zis că dacă o să rezist s-ar putea să scap dacă nu o să mă îngroape lângă lagăr. Mi-au pus comprese cu apă rece că nu aveau alte medicamente. Din cauza febrei aiuram tot timpul şi-am ajuns să doresc să mor aşa mă chinuiam cu febra. Doctoriţa suflet bun şi văzându-mă aşa de tânăr, i s-a făcut milă de suferinţa în care eram şi a cumpărat nişte chinină, printr-un adevărat miracol. După ce am luat medicamentul am început să mă

însănătoşesc în fiecare zi tot mai mult, că eram tânăr şi rezistent”63. "La Krivoirog nu era nici un fel de asistenţă medicală numai dacă aveai febră mare primeai o zi sau 2 de repaos în lagăr după

aceea veneai înapoi la mină”64. “Au fost puţine medicamente la infirmeria lagărului. Existau doar 6 paturi pentru bolnavi. Când a început, în iarna lui 1945 epidemia de tifos eram total descoperiţi şi au murit peste 1000 de persoane’65. M-am îmbolnăvit din cauza lipsurilor îndurate de distrofie musculară, dar nu am reuşit să revin în ţară cu transporturile de bolnavi. în vara anului 1946 în lagărul vecin a izbucnit o epidemie de tifos şi au murit 300 de polonezi din Danzig. A fost foarte greu în lagăr, am crezut că nu se vor sfârşi niciodată chinurile şi neajunsurile de care am avut

parte66.

Moartea în lagăr era cvasicotidiană, cauzată atât de boli cât şi de accidentele de la locurile de muncă. Cele mai multe decese s-au petrecut, conform mărturiilor celor deportaţi, la fabrica de mercur, unde datorită intoxicaţiilor, au murit 600 de oameni din Urziceni din cei 900

plecaţi în lagăr”67. “De multe ori morţii erau mâncaţi de câini pentru că nu puteam săpa gropi în pământul îngheţat. Cei morţi erau dezbrăcaţi de tot ce aveau şi îngropaţi doar cu ceva sumar pe ei şi fără preot68. De regulă o comisie de medici îi tria pe cei bolnavi şi-i trimiteau pe cei inapţi de muncă înapoi acasă. Unii dintre deportaţi au fost trimişi în Germania prin Polonia. Aşa sunt cazurile Sabou lolanda şi Suciu Maria din Poiana Codrului. Cei ajunşi în Germania s-au bucurat de condiţii mai bune decât în Rusia. “Văzând că nu se face nimic pentru a fi repatriaţi am fugit din Strasfurt şi Altizbech prin Salzburg, Viena şi Budapesta, cu diferite mijloace de locomoţie am reuşit să ajungem la graniţa cu România. Aici am fost prinşi de grănicerii români şi în septembrie 1948 au fost deferiţi Tribunalului Cluj. Acesta ne-a achitat de acuzaţia de trecere frauduloasă a frontierei

şi-am plecat la casele noastre”69. Dar nu toţi cei bolnavi au putut fi repatriaţi şi atunci au murit pe pământ străin departe de ţară. Din Foieni au murit 62 de persoane, Şandra - 46, Căpleni - 28, Urziceni - 12, Tirean - 37. Moartea în lagăr sau datorită lagărului a fost o prezenţă inerentă a fenomenului de deportare.

Majoritatea celor care au murit au fost în floarea vârstei. Noţiunea de lagăr confirmă încă

o dată calitatea sa de spaţiu cu conotaţii tragice fiind asociat irecuzabil morţii şi suferinţei76.

“Spitalul era la mare depărtare în oraş şi aici erau doar nişte felceri ruşi ajutaţi de câţiva şvabi cu o oarecare pregătire de sanitari. Erau bolnavi numai aceia care aveau temperatură mare sau cădeau jos în mină din cauza bolii. Medicamente aproape că nu existau, de altfel nu se găseau

nicăieri. Cei care mureau erau duşi de deportaţi şi îngropaţi lângă lagăr”71. “La Krivoirog nu era nici un fel de doctor. Ne tratam fiecare cu ce găseam la îndemână sau cu ce cunoşteam că ar folosi. Cei slăbiţi dacă se şi îmbolnăveau atunci mureau în cea mai mare parte’’72. “Femeile făceau curat şi-n camerele bărbaţilor şi uneori le spălau şi hainele. Aveam mulţi păduchi din cauză că nu aveam unde spăla şi usca hainele. De multe ori le luam ude pe noi şi ne îmbolnăveam. Era o cameră pentru bolnavi dar nu erau doctori. Am ales şi dintre noi vreo 3 care aveau ceva experienţă de veterinari ca să lucreze ca infirmieri. Nu erau nici măcar pansamente nici măcar un termometru pentru temperatură. Din 2 în 2 săptămâni eram duşi în oraş la dezinfecţie. După 2 dezinfecţii, începeau să se rupă hainele. Apoi făceam duş şi ne era foarte frig. Cele care au născut copii în lagăr le era foarte greu şi de regulă copii mureau după 2-3 luni de la naştere iar mamele după o săptămână trebuiau să meargă la muncă. Ne ungeam cu un fel de cremă ca şi femeile ruse, ca să-276-