Olariu, Gheorghina (szerk.): Sesiunea Internaţională de Restaurare - Conservare (Satu Mare, 1997)
Hârtie, grafică, documente
fondurilor care au ca suport hârtia instabilă produsă în sec. al XIX-lea, sau chiar se are în vedere salvarea fondurilor curente de carte. Preocupări de conservare a cărţilor şi documentelor dăinuie din cele mai vechi timpuri şi ele au izvorât din nevoi de ordin practic. în urmă cu 3000 de ani în Egipt, scribii trebuiau să desfăşoare sulurile de papyrus în anotimpul ploios, pentru a vedea dacă scrisul nu s-a şters sau nu a pălit. Pentru aceste suluri erau confecţionate casete speciale care le protejau, atât de factorii de mediu cât şi de uzura timpului. Pornind de la afirmaţia că o carte, rămâne în esenţă o carte, chiar dacă forma ei poate să fie alta, dorim să remarcăm că toate materialele pe care omul a scris de-a lungul secolelor, au creat dificultăţi pentru conservarea acestora. După ce pergamentul şi velumul au devenit materiale obişnuite pentru scris, problemele în parte s-au simplificat, pentru ca aceste materiale erau mai durabile, dar, pe de altă parte, trebuia găsită o modalitate de păstrare a acestora. Pe măsură ce cantitatea de documente creştea, în aceeaşi măsură creştea şi preocuparea privind depozitarea acestora. Chiar în condiţii normale, pergamentul în formă de sul nu era uşor de mânuit sau de păstrat, iar la un exces de umiditate sau de uscăciune, datorită puternicului caracter higroscopic pe care-1 are acest tip de material, se iveau probleme serioase de conservare a suportului şi a scrisului. Astfel, era normal ca aceste lucruri să influenţeze, pe de o parte modalităţile de păstrare, iar pe de altă parte, să îndemne la căutarea unor noi forme, altele decât sulurile. Din aceste căutări au rezultat codexurile. Primele codexuri au apărut cu puţin înainte de apariţia creştinismului, în Grecia şi Roma, unde de altfel au început să fie utilizate pentru prima dată şi mesele pentru scris şi unde scribii, au început să folosească foi dreptunghiulare, mai comode şi mai uşor de manevrat. Aceste foi au fost adunate în teanc şi legate de-a lungul unei margini, prin cusut. Curând însă s-a dovedit că această stângace metodă de legare, nu a fost rezistentă, iar scribii au fost nevoiţi să caute alte metode. Astfel, s-a ajuns la îndoirea foii în jumătate, după care se înserau mai multe astfel de foi unele în altele, formând fascicule, care erau cusute 179
