Dobrescu, Adela (szerk.): Samcult. Revistă de cultură şi civilizaţie (Satu Mare - Mátészalka, 2010)
Dr. Maria Lobonţ Puşcaş: Evoluţia arhitecturii tradiţionale în zona Satu Mare ţi Szatmár-Szabolcs-Bereg
Evoluţia arhitecturii tradiţionale în zona Satu Mare şi Szatmár-Szabolcs-Bereg Dr. Maria Lobont Puşcaş Termenul arhitectură trimite la un ansamblu de fenomene legate de locuinţă, habitat, organizarea spaţiului, modul de viaţă, formele socio-economice şi politice, manifestările simbolice şi religioase. Arhitectura în general este creatoare de spaţii şi de relaţii spaţiale, comunicând prin intermediul semnificaţiilor simbolice Arhitectura ţărănească - creaţie materială tradiţională - este domeniul în care cele două paliere se împletesc, fiind locul în care regăsim „ingeniozitatea tehnică şi măiestria, puterea de adaptare la condiţiile naturale, social-istorice şi economice, grija pentru confort, dragostea pentru frumos ale unui lung şir de generaţii”1 2. Arhitectura tradiţională rurală şi cea cultă, de-a lungul epocilor istorice, a cunoscut diferite faze de evoluţie ca răspuns la schimbările majore din societate, ea ilustrând modul de viaţă şi necesităţile societăţii. Arhitectura nu este un fenomen static, ci reflectă „realitatea mijloacelor tehnice, economice şi sociale, obiceiurile, nivelul de cultură şi apreciere estetică ale unei colectivităţi, naţiuni, stat, într-un anumit moment sau într-o anumită perioadă a istoriei sale. Arhitectura nu face civilizaţia unei epoci, ci ea este rezultatul unei civilizaţii” 3. Pornind de la acestea, vom prezenta şi analiza schimbările intervenite în arhitectura rurală a secolului XXI, folosindu-ne atât de informaţiile oferite de teren, cât şi de cele bibliografice, de arhivă etc. Considerăm că o atenţie deosebită trebuie acordată influenţelor şi împrumuturilor culturale, disoluţiilor care apar în cadrul arhitecturii vemaculare din zona pe care ne-am propus-o spre studiu , o zonă multietnică (în care trăiesc alături de români: maghiari, şvabi, slovaci, evrei, rromi). Arhitectura ţărănescă, „arta sacră”4, reprezintă un ciclu de condiţii care nu pot fiinţa independent. 1 Antongini G., Spini T„ „Arhitectura”, în Dicţionarul de etnologie şi antropologie, Iaşi, 1999, p. 80 2 Georgeta Stoica, Arhitectura populară românescă, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989, p. 20 3 Cătălina Cristina Pănculescu, Arhitectura modernă şi contemporană, Bucureşti, 2004, p. 17 4 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, 1995, p. 97 Astfel, arhitectura ţărănească este strâns legată de factorii geografici şi climatici, care influenţează calitatea şi tipurile de materiale de construcţie, toate aceste elemente determinând o tehnică de lucru adecvată. Pe de altă parte, arhitectura ţărănească este rezultatul mentalităţii tradiţionale care are la bază dorinţa de perfecţiune. Aceste aspecte contribuie la capacitatea ţăranului de a folosi toate resursele necesare oferite de cadrul specific zonei în care trăieşte. Văzută de către antropologi ca fiind „cheia înţelegerii naturii umane”5 , arhitectura tradiţională oferă specialiştilor observaţii în legătură cu comportamentul uman în spaţiul locuit, în zona Satu Mare, Szatmür-Szabolcs-Bereg (am avut în vedere localităţile: Cămărzana, Soconzel, Bogdand, Petreşti, Viile Satu Mare, Szamosszeg, Nyrcsaholy, Nagyecsed, Vâllaj) realităţile de tem oferă informaţii diverse şi importante privind sistemele de locuire. Arhitectura, singura artă care are o finalitate practică obligatorie, a cunoscut de-a lungul timpului o evoluţie semnificativă. Obiectul de arhitectură - casa sau locuinţa - capătă, datorită nevoilor umane, finalităţi practice, dar şi spirituale. Funcţiile casei nu sunt doar utilitare, pragmatice, ci ele sunt simbolice şi estetice. Amos Rapoport acordă o mare importanţă caracterului formativ al arhitecturii tradiţionale, unde construcţia era „un canal de comunicare şi un păstrător al sistemului de valori, şi nu un simplu adăpost”6. Simbol major al apartenenţei etnice sau regionale, casa a devenit emblemă şi pentru etniile conlocuitoare. în acest context obiceiurile şi riturile de construcţie sunt expresie a tiparelor mentalitare - doar în Cămărzana am întâlnit oameni care ne vorbesc despre cum se alegea locul unde urma să fie construită o casă, despre ce se punea în fundaţie, sau obiceiurile de casă nouă: ’’când să apucau la casă apoi puneu apă sfinţită la colţuri fundaţiei şi orice bănuţi de năroc”7 ; maghiarii, şvabii ori slovacii din zona studiată nu au practicat niciodată astfel de obiceiuri. Casa, locuinţa, asemeni celorlalte componente ale vieţii individului, este supusă schimbării, evoluţiei. Dar această evoluţie nu face altceva decât să submineze substratul spiritual al vieţii tradiţionale, impunând deseori disoluţii. 5 Florin Biciuşcă, Centrul lumii locuite, Bucureşti, 2000, p. 13 6 Amos Rapoport; apud: Florin Biciuşcă, op.cit, p. 15 7 Inf. Ţimerman Iacob, 68 ani, Cămărzana, jud. Satu Mare, 2010 81
