Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV

voievodatul românesc condus de Litovoi - întins deopotrivă la nord şi la sud de Carpaţi - a ţării Haţegului, ce urma să rămână pe seama regelui17.

Toate aceste mărturii documentare din prima parte a secolului XIII sau despre această perioadă, singurele, deocamdată, care îi pomenesc pe români, au un numitor comun: ele îi menţionează pe români, pe fruntaşii lor, ca stăpâni sau posesori de bunuri funciare, este drept, ameninţate să fie răpite, împărţite cu alţii sau chiar confiscate. Cu alte cuvinte, primele menţiuni documentare despre români - prilejuite de valul antischismatic care a urmat căderii Constantinopolului în mâini "latine" - demonstrează că românii cuprinşi în Regatul Ungariei aveau posesiuni funciare din vechime, încadrate teoretic în domeniul regal. Unele urmau să intre în proprietate ecleziastică (cazul Cârţa), altele în proprietate nobiliară laică (cazul Medieş), iar altele să rămână elitei româneşti, pe măsura adaptării acesteia la rigorile juridice şi confesionale pretinse de societatea ungară. Evident, documentele papale şi regale pomenite sunt aleatorii (s-au păstrat în chip fortuit) şi reflectă doar unele exemple ale acţiunii prozelite din Ungaria de atunci, acţiune bazată pe principiul că răpirea unor bunuri ale "schismaticilor" (recte ereticilor) nu mai reprezenta un păcat, ci era o virtute şi se desfăşura întru unitatea bisericii universale. Dar şi aşa, cazurile de deposedare de drepturi şi bunuri ale românilor sunt reprezentate teritorial din Satu Mare şi Bihor în ţara Oltului şi a Haţegului, adică pe un spaţiu vast din Transilvania şi vecinătate. Este clar, deci, că primele menţiuni scrise îi prezintă pe români, prin elita lor - fără nominalizări individuale deocamdată - drept stăpâni (posesori) de pământuri, de teirae (structurări politice), de păduri, de cetăţi, deţinători de episcopii etc. Prin aceasta, elita românilor, numai în oarecare măsură deposedată după 1204, avea şi ea una din calităţile esenţiale ale nobilimii ungare, anume cea de proprietar de pământ.

5. Românii în secolul XIII şi calităţile lor militare

în secolul XIII, românii (fruntaşii lor) sunt consemnaţi însă şi în altă postură, complementară celei dintâi. Cândva între 1211-1213 (probabil în 1213), o oaste din sudul Transilvaniei, condusă de corniţele Ioachim de Sibiu, se îndrepta spre Vidin, în ajutorul ţarului vlaho-bulgar Boris Asan

17 Ibidem, p. 22, 25.

42