Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV

(1207-1218), convertit la alianţa cu puterile catolice şi confruntat cu o răscoală internă, sprijinită de cumani18 19. Oastea transilvană era formată din saşi, români, secui şi pecenegi şi făcea parte dintr-un comandament regal din sudul provinciei, întregit spre sud-est de cavalerii teutoni; acest front trebuia să exercite presiuni asupra cumanilor şi aliaţilor lor10. La 1241-1242, cu ocazia marii invazii tătaro-mongole, cronicari orientali (Rashid-od-Din), ruşi (Voskresenskaja) şi apuseni (Jean de Ypres, Marino Sanudo, Filip de Mousket) îi amintesc pe români în luptă cu invadatorii sau întărind păsurile Carpaţilor împreună cu secuii20 21. La 1247, românii din ţara Litua, vasală Ungariei, trebuiau să ajute "cu aparatul lor de război" (cum apparatu suo bellim), pe ioaniţi întru apărarea regatului-1. Pe lângă apărarea graniţelor provinciei lor, românii sunt parte integrantă a oştilor regale ungare în 1260 (în lupta de la Kreussenbrunn, dintre Bela IV şi cehii conduşi de regele Ottokar II) şi în 1291 (când trupele regale ungare au organizat o expediţie în Austria, contra ducelui Albert de Habsburg)22. Din veacul XIII, există şi exemple individuale de români din Banat şi Transilvania, distinşi în războaiele regilor ungari23. Prin unnare, o parte dintre românii cuprinşi în Regatul Ungariei, încă de la primele mărturii scrise despre ei, apar ca proprietari de pământ (şi alte bunuri) şi ca luptători (bellatores), ceea ce reprezintă calităţi esenţiale ale grupului nobiliar în lumea medievală. De aceea, era firesc ca elita românilor din Ungaria să fie asimilată, măcar în parte, nobilimii sau să încerce să se constituie ea însăşi intr-o stare distinctă, în numele propriei etnii. Totuşi, exista un mare impediment în calea unei asemenea evoluţii, anume apartenenţa la confesiunea răsăriteană a românilor, adică la ceea ce Apusul numea "schisma grecilor". Mai mult, cum s-a văzut, de la Inocenţiu III încoace se confunda adesea "schisma" cu erezia, ceea ce

18 Emeric Lukinich ş.a., Documenta históriám Valachorum in Hungária illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941, p. 22-23. Vezi Gheorghe I. Brătianu, Adunările de stări in Europa şi in Ţările Române in end mediu, Bucureşti, 1996, p. 213 şi, mai ales, Ş. Papacostea, op. cit., p. 36-37.

19 Ş. Papacostea, op. cit., p. 36, nota 91.

211 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 213; Ş. Papacostea, op. cit., p. 90-101.

21 DRH, D, vol. I, p. 22,25.

22 Mihail P. Dan, Cehi, slovaci şi români in veacurile XHI-XVl, Sibiu, 1944, p. 18-19; Gh. 1. Brătianu, op. cit. p. 213.

23 M.P. Dan, op. cit., p. 20.

43