Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
Transilvaniei. Niciodată, se susţine, naţiunea n-a fost exclusă de la imunităţile şi privilegiile nobiliare, nobilii români de religie catolică ori calvină au ajuns la cele mai mari funcţii şi chiar principii calvini, sub care s-au adoptat Approbatele, au ridicat pe mulţi români în rândul adevăraţilor nobili. Aşadar, naţiunea n-a fost niciodată despuiată de drepturile regnicolare şi declarată tolerată printr-un act al puterii legislative. Situaţia reală este însă alta, deosebit de tristă: nobilimea română este marginalizată, discriminată, mai ales cea ţinând de credinţa ortodoxă. Actul susţine, cum se ştie, ideea egalităţii străvechi în drepturi regnicolare, "soarta cât se poate de înfloritoare" a naţiunii române până în secolele XV-XVI, ilustrând aceasta cu ascensiunea unor Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, loan Geczi, cancelarul Iojica, Nicolae şi Matei Olahus, care nu-şi "ascundeau originea lor românească şi... se mândreau că ei şi naţiunea lor îşi trag originea din coloniile romanilor" 20 21 22. Gheorghe Şincai aduce în Cronica sa numeroase dovezi documentare privind rolul nobilimii româneşti în istoria medievală, îndeosebi al familiilor Dragoşeştilor, Corvinilor, Cincişenilor şi Ciulanilor. Un loc aparte este rezervat cunoscutului privilegiu din anul 1457 pentru nobilii, cnezii şi românii din districtele bănăţene, cu care prilej Şincai marchează începutul cercetării problemei cnezilor în istoriografia noastră'1. Cnezii sunt, în opinia lui, "căpeteniile satelor şi ţinuturilor", iar pentru statutul lor juridic rezumă cunoscutul act al lui Ludovic cel Mare din anul 1366". Istoricul manifestă, din pricina realităţilor vremii sale, o atitudine contradictorie faţă de nobilimea română. Pe de o parte relevă cu satisfacţie că cutare este "diaoş român de viţă"23 24, iar pe de altă parte îşi exprimă regretul şi chiar indignarea pentru faptul că aproape toţi dintre marii nobili români s-au "corcit", abandonându-şi neamul, ori nu s-au ridicat la calităţile aşteptate de ai lor. Mai ales, "nebuneasca şi deşarta mândrie a lui Matiaş I, craiul Ungariei, celui din neamul nostru românesc", care, "pagubă că fiind român au fost şi tiran împreună cu tatăl său, pentru carea pănă astăzi gemem nu numai noi românii ci şi ungurii", este în repetate rânduri veştejită, cu trimiteri directe la situaţia contemporană '4. Opinia lui Şincai, pe urmele Stolnicului Cantacuzino, dar întemeiată pe izvoare probatorii indubitabile şi abundente, este că mare parte a familiilor nobiliare din timpul său provin din nobili români, care nu numai că şi-au părăsit neamul, dar au 20 Ibidem, p.470. 21 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, III, Cluj-Napoca, 1986, p.354 22 Gh.Şincai. Hronica românilor (ediţie Florea Fugariu), vol. II, Bucureşti, 1969, p.44. 23 Ibidem, p.7. 24 Ibidem, p.71. 16
