Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română

momentele principale, ideile dominante şi exponenţii lor marcanţi. El relevă totodată ponderea în care o problemă în fond ştiinţifică a fost înrâurită de elementul subiectiv al comandamentului naţional dintr-o perioadă sau alta şi poate sugera bazele principiale şi direcţiile pe care este chemată a le cultiva o istoriografie renovată, eliberată de complexe istorice şi partizanate de orice fel.

Drumul nobilimii româneşti în istoriografie porneşte încă de la imaginea prin care poporul român s-a impus contemporanilor din secolele XIV-XVI: aceea de campion al luptelor antiotomane şi continuator al virtuţilor antice romane. în conştiinţa epocii renascentiste latinitatea constituie ea însăşi un blazon, la care se adaugă nobleţea meritului, ca popor sau individual, în război cu duşmanul Creştinătăţii şi, pe cale de consecinţă, statutul de nobil dobândit de la suveran.

Tocmai de aici porneşte imaginea cronicarilor umanişti, de la relevarea nobleţei întregului popor român prin demonstrarea originii sale din "Ţările Râmului", la care se adaugă confirmarea ei contemporană, prin faptele de arme în luptele antiotomane. Această idee componentă a conştiinţei de sine a poporului român, aşa cum constatau încă umaniştii veacurilor anterioare, este atât de puternică, încât interpolatorul cronicii lui Ureche, Simion Dascălul, preluând necritic un izvor privind originea românilor maramureşeni din tâlharii Romei, era veştejit unanim ca un "băsnuitoriu" fără socoteală, deşi se grăbeşte să adauge că, pentru merite militare împotriva tătarilor, regele Ungariei "i-au neamişit pre toţi... unde şi astăzi trăiesc la Maramureş" . Originea romană, "descălecarea dentâi" s-a înfăptuit desigur sub conducerea unor căpetenii, a unei nobilimi, dar şi cronicarii şi Cantemir par conştienţi că nobilimea românească medievală nu continuă neapărat pe cea antică.

Istoriografia cronicărească, deşi cu informaţii bogate de natură socială şi privind, prin excelenţă, clasa suprapusă şi evenimentul politic, nu face din viaţa socială un obiect special de studiu, inovaţie ce aparţine lui Dimitrie Cantemir în a sa "Descrierea Moldovei"9. Grigore Ureche, spre exemplu, deşi are un "cap" rezervat Ardealului , nu face referiri speciale la viaţa socială. Miron Costin, în schimb, pornind de la o altă experienţă, inclusiv participarea la o expediţie militară în Transilvania la 1659, şi o formaţie intelectuală de alt nivel, afirmă că românii din Ardeal "au păstrat neschimbat numele cel vechiu şi se mândresc şi azi cu numele de români", până azi sunt mult mai numeroşi ca ungurii, au o limbă mult mai frumoasă şi mai apropiată de cea italiană. Iar despre maramureşeni :

* Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ediţie P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1955, p.63. ^ Aurel Răduţiu, Incursiuni in istoriografia vieţii sociale. Cluj-Napoca, 1972. p.33-37.

13