Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Ioan Drăgan: Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor
dreptul de a fi judecaţi, ei şi iobagii lor, numai comiţii lor între cele două categorii, menţionate totdeauna alăturat, sau vreo altă aluzie în acest sens. De acum încolo proprietară români vor fi desemnaţi doar ca nobili, cnezii desemnând numai pe fruntaşii românilor aflaţi în diferite grade de dependenţă feudală pe domeniile cetăţilor regale, pe domeniile private sau pe "pământul crăiesc". Aşadar, putem aprecia că la jumătatea secolului al XV-lea s-a încheiat practic existenţa cnezatului ca proprietate liberă şi a acelei clase feudale româneşti legate de ea. Continuatoarea acesteia, nobilimea românească, coexistentă cu cnezimea liberă încă din secolul precedent şi derivând din aceasta, deşi va purta multă vreme pecetea acestei origini, este în esenţă, conform caracterizării lui Iorga, o "formă străină", a cărei evoluţie merge în direcţia asimilării depline cu nobilimea regatului. Supravieţuirea cnezatului. Proprietatea nobiliară românească. Dispariţia termenului de cnez nu a însemnat însă şi dispariţia tuturor elementelor definitorii ale acestui statut social cu vechime multiseculară: regimul proprietăţii, chiar numele ei de "cnezat", obligaţiile ei specifice, modul de stăpânire în condiviziune, raporturile nobilului român cu ţăranul dependent, utilizarea dreptului românesc în diferite chestiuni de drept civil patrimonial, apartenenţa unei părţi a acestei nobilimi la biserica răsăriteană etc. Sintagma "nobili români" (nobiles valachi) folosită încă de la finele secolului al XIV-lea şi până la Matia, cu destul de multă inconsecvenţă însă, ni se pare cea mai potrivită şi succintă, care să caracterizeze categoria numeroşilor nobili de origine cnezială din regatul Ungariei. Dintre elementele definitorii menţionate, proprietatea cnezială sau cnezatul constituie elementul fundamental de legătură dintre cnez şi nobil. în perioada de după 1440 noţiunea apare mult mai frecvent decât cnezul şi supravieţuieşte un timp în prima jumătate a domniei lui Matia Corvin. Fiind un elemenf esenţial al statutului nobiliar în evul mediu, proprietatea asupra pământului ne interesează aici în cel mai înalt grad. Ne interesează mai cu seamă specificul proprietăţii nobiliare româneşti asupra pământului, în măsura în care acesta a existat şi s-a manifestat. 1986, p.73; I.A.Pop în RI, II, 1991, nr. 11-12, p. 671). Propoziţia care o include se referă exclusiv la scutirea de vămi, de care nobilii români se bucură (sau urmează a se bucura prin acest privilegiu?) "asemenea celorlalţi nobili adevăraţi ai ţării noastre". La atât şi nimic mai mult ! 114
