Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Ioan Drăgan: Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor
ceea ce numim nobilimea românească. Stăpâni legitimaţi prin acte scrise peste pământul şi, eventual, supuşii lor, foştii cnezi şi voievozi păstrează încă multă vreme pecetea originii lor. însăşi terminologia oficială, prin impreciziunile sale, exprimă situaţia lor specifică. Ei au fost desemnaţi fie "cnezi nobili", "români", chiar "nobili români", "nobili" posesori de cnezat, şi destul de frecvent fără nici o specificaţie. în cuprinsul districtelor româneşti subordonate regelui sau dregătorilor săi au dăinuit multă vreme alături de nobili, cnezii confirmaţi prin acte, cnezi neconfirmaţi încă prin act scris, stăpânindu-şi posesiunile şi supuşii, făcând serviciul militar în aceeaşi manieră cu nobilii (ad instar ceterorum verorum nobilium), având însă privilegii mai restrânse. Geografic, se cunoaşte, deşi cnezii au fost prezenţi în tot spaţiul etnic românesc, nobilimea de origine românească s-a format ca grup semnificativ din punct de vedere numeric doar în câteva regiuni cu evoluţie aparte, iarăşi binecunoscute: Maramureşul, Banatul, Haţegul - Hunedoara şi depresiuni şi văi din jurul Munţilor Apuseni şi Poiana Ruscă. Aria ei de răspândire este în legătură directă cu evoluţia domeniului cetăţilor regale, care a suferit o restrângere continuă, cu deosebire sub Sigismund de Luxemburg, reducându-se astfel şi întinderea zonelor româneşti cu şanse de a genera nobilime. Chiar familia de Hunedoara a intrat în proprietatea a numeroase districte româneşti, ai căror cnezi şi-au pierdut şansa de a accede în totalitate la statutul nobil, individual sau prin privilegii globale. Unii dintre aceştia vor reuşi totuşi acest salt în perioda în care Iancu şi Matia au condus destinele regatului ungar, alţii îşi vor ameliora regimul obligaţiilor fără a deveni nobili iar majoritatea a rămas totuşi în categoria cnezilor dependenţi sau comuni. în cele ce urmează vom stărui asupra a trei fenomene limpede constatabile în jumătatea de veac, 1440-1490, legată de numele Corvineştilor, anume, dispariţia cnezului proprietar liber, cu alte cuvinte sfârşitul procesului de asimilare juridică a unei părţi a cnezimii române cu nobilimea regatului, supravieţuirea cnezatului ca proprietate, mai exact, a proprietăţii de tip cnezial, în fine, o scurtă privire asupra categoriilor cnezimii dependente, singurele care mai păstrează numele instituţiei acum decăzute. ale nobilităţii: proprietatea pământului (eventual şi supuşilor) şi exerciţiul slujbei militare individual sub dregătorii regali. Diferenţa faţă de nobilime consta în lipsa unor privilegii complete de ordin fiscal şi juridic. Şi I.A.Pop subliniază "recunoaşterea cnezului ca stăpân în cnezatul său" (Adunările cneziale, p.49). 111
