Iercoşan, Neţa: Cultura Tiszapolgár în vestul Romaniei (Satu Mare, 2002)
I. Introducere
13 glacisuri şi terase de vârstă pleistocenă având altitudini cuprinse între 110 şi 200 m, şi care scad în trepte, de la est la vest. Ea este fragmentată de o reţea hidrografică cu caracter torenţial, cu văi largi. Anumite particularităţi morfologice precum şi fragmentarea unităţii ei, ca urmare a pătrunderii către est a câmpiei joase, au condiţionat apariţia mai multor subunităţi, atât în sectorul sudic cât şi în cel nordic10. Zona de câmpie înaltă, bine împădurită în preistorie, a fost propice habitatului uman în epoca eneolitică fapt ce explică marea densitate a descoperirilor care aparţin culturii Tiszapolgâr, mai ales de-a lungul apelor curgătoare şi cu predilecţie în sectorul sudic şi nordic al regiunii. Munţii acele zone de vest care constituie obiectul lucrării de faţă sunt de înălţime medie şi mică, reprezentând versantul vestic al Munţilor Apuseni, uşor abordabili şi accesibili dinspre câmpie şi depresiuni. Munţii Bihorului şi masivul Vlădeasa reprezintă spaţiul muntos cel mai înalt, cu altitudini cuprinse între 1.330 şi 1.800 m culminând cu vârful Cucurbăta Mare (1.848 m). Având o geneză complexă şi o structură petrografică diversă, aceşti munţi au un relief masiv şi constituie un schelet muntos orientat nord-sud, din care se desprind, spre vest, alte patru lanţuri de munţi de înălţime mică: Zarandului, Codru Moma, Pădurea Craiului şi Plopişului11. Faptul că sunt uşor accesibili şi că structura lor geologică reprezintă un adevărat mozaic petrografic a făcut ca aceşti munţi să fie binecunoscuţi şi exploataţi sub raportul resurselor naturale de către comunităţile culturii Tiszapolgâr (minerale cuprifere, marmură, andezité, tufuri şi, probabil, obsidiană). Lipsa unor descoperiri care să dateze din epoca eneolitică exceptând, în zona muntoasă a regiunii, unele locuiri în peşteri, se datorează stadiului actual al cercetărilor arheologice sistematice, inclusiv în ceea ce priveşte exploatarea şi metalurgia aramei. Ca o ultimă observaţie, dorim să menţionăm faptul că Munţii Apuseni, datorită altitudinii şi orientării lor, nu au constituit o barieră în cadrul schimburilor dintre comunităţile eneolitice. Din contră, văile râurilor care 10 Nota 8, supra. 111. O. Berindei, Gr. P. Pop, op. cit., pp. 32-34.
