Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Echipa
E Zilele culturale Poesis-1991. RaduG. Ţeposu. Radu Enescu, Ion Vartic.AI. Cistelecan, Mihai Ursachi sclerozări...” (Franz Kafka, pag. 107- 108). Astfel, antidogmatismul lui R. Enescu a preferat, nu pe Kafka scriitorul ci pe Kafka profetul: “...Poetul genial al alienării umane, Kafka, n-a demistificat direct această mitologie demoniacă. Ci a redus-o la absurd, printr-o totală mistificare, printr-0 mistificare negativă... Virtuţile vaticinate, tară voie, ale scriitorului, au anticipat abominabile grozăvii, consumate în acest veac frămîntat. Kafka profet? Postumă răzbunare a istoriei, care încearcă mereu să restabilească echilibrul!” (Ab urbe condita, pag. 92). A doua linie de forţă a lui R. Enescu este critica literară. Cei care l-au numit “critic-filosof ’ n-au facut-o decît pentru a-1 reproşa, în epocă, “iraţionalismul” (accentele din Platon, romanticii germani, Kierkegaard, Nietzsche). Nu există un “critic - filosof’, în Critică şi valoare, ci un R. Enescu venind spre operă, dinspre filosofie, dar nu vom spune că a întors spatele ideii: ci că are spatele acoperit. De aici predilecţia spre ideile literaturii - critica criticii, în sensul ei hermeneutic, dat de A. Marino, pe care R. Enescu a declarat că îl urmează - şi aplicaţia spre rigoarea şi claritatea scrisului. In Critică şi valoare autorul a fructificat experienţa sa de cronicar, de foiletonist, dar şi o anumită atitudine, de timpuriu manifestată în scrisul său, faţă de “impresionismul critic”, faţă de compilaţiile diletante din teoriile criticii. în acest caz, sunt importante secţiunile în care insistă asupra conceptelor criticii din antichitate pînă în zilele nostre. R. Enescu aşează actul critic într-un perimetru ferm axiologic (“critica e concomitent şi ştiinţă şi artă într-o unitate dialectică”) distingînd şi acordîndu-i subtile nuanţe în “topografia valorilor”. Astfel, atitudinea critică şi actul teoretic, deşi ambele “decodifică”, sunt de disociat faţă de un “cod”: “actul teoretic procedează la o expurgare a concepţiei... actul critic, printr-o inerentă detaşare ironică, dezvăluie conotaţiile...”. Se ajunge, astfel, la o “dialectică a ironiei şi umorului” (vezi secţiunea “Valoarea critică şi dialectică a ironiei şi humorului”), în care rolul “disocierii” şi “distanţării” l-ar avea ironia iar humorul pe cel al apropierii, participaţiei: “în timp ce ironia operează o limitare, o mărginire a conceptelor, humorul le lărgeşte, în contact cu bogăţia vieţii...”. Folosind ca metodă de investigare ironia şi umorul, R. Enescu a contribuit la promovarea unor “concluzii modeme, netrase încă în teoria românească a criticii literare” (A. Marino). O “aplicare” a acestor metode de investigare a operei le găsim confirmate în lucrarea Ab urbe condita, mai orientate spre humusul operei decît spre dicţiunea ideilor. “Temeie şi problemele” cărţii (după cum se intitulează o secţiune) sunt variate: de la tema călătoriei, a cărţii, a stilului, pînă la descifrarea unor puncte nodale în tramele unor Caligula, Ivan Karamazov, Robinson Crusoe sauA. Einstein. Concentrate, în formulări lapidare, 85
