Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Cimbora
DANEŞ, Tudor Prozator, profesor, ziarist. S-a născut în localitatea Câineni, judeţul Vîlcea (13.04.1943). A decedat întrun spital din Cluj la 24 febr. 1989. Este înmormîntat la Huedin. Studii: liceul la Huedin; Facultatea de lstorie-Filozofie, secţia Psihopedagogie, Cluj-Napoca. Licenţa în 1969. A funcţionat în judeţul Satu Mare ca profesor- psiholog la Şcoala Specială pentru Surzi din Cărei (1966-1970); la Şcoala Generală pentru Surzi din Satu Mare (1974-1989). O perioadă a lucrat ca ziarist la Cronica sătmăreană (1970-1974). A fost în colectivul de redacţie al publicaţiei pedagogice Şcoala sătmăreană, a participat la viaţa culturală a scriitorilor sătmăreni (antologiile Afirmarea, Pagini literare din Tribuna, cenaclul literar “1. Slavici” şi Afirmarea”). Volume publicate: în 1980 T. Daneş primeşte premiul pentru proză al revistei Tribuna. Este autorul cărţilor: Pescuit de păstrăvi, vinerea, Ed. Dacia, 1985; Călătorul solitar, Ed. Dacia, 1988. * Debutul editorial Pescuit de păstrăvi, vinerea, îl situează pe T. Daneş între prozatorii “noului val”, ale căror trăsături şi procedee (autonomia textului, tentaţia non-referenţialităţii, parodicul, metalimbajul) nu-i sínt străine. Disponibilităţile lui T. Daneş se amplifică, novator, pe latura autotelismului scriiturii şi a secvenţialităţii narative. Procesul scrierii este naraţiunea însăşi care nu trebuie înţeleasă în unitatea unei structuri epice ci în fragmente, în nuclee epice tensionate. Fiecare cuvînt, sintagmă, se poate divide în alte cuvinte, sintagme, pot fi reluate (în parantezele de la subsolul textului) nu numai “din alt unghi” ci şi de alte voci (“ele fiind de fapt mobilizate pentru a pune accente speciale acolo unde e nevoie, pentru a nuanţa şi pentru a înviora pagina cu unele mici şi seducătoare paradoxuri”; pag.5) care devin suprapersonaje, într-o naraţiune paralelă. “Completarea” textului-bază cu aceste “note” nu este o buclă - adăugire, o detailare, ci, uneori o ingerinţă agresivă asupra textului, o persiflare a sa. Multe note sunt exclamative ca o replică tăioasă: “Van gogh, fireşte!” (pag. 13); “vezi şi bîtlanul lui Giorgio Bassani!” (pag. 63); “şi mi se răspundea idem!” (pag. 119); “...Am convigerea că am procedat just!” (pag. 170) etc. Eul polimorf al autorului are nevoie de aceste voci/măşti pentru a se orienta, mai bine, prin lume, spre sine. Dialectica distanţării - apropierii de personajul narator creează meandre, cercuri de fugă, respingeri, şi regăsiri, care implică martori - pe ceilalţi, oglinda: “... suma acestor necunoscuţi, amplasaţi forţat şi fortuit unii lîngă ceilalţi, îmi poate crea imaginea unui uriaş celular, în cadrul căruia fiecare dintre noi îşi asumă atît rolul de întemniţat cît şi pe cel de temnicer”; (pag. 43). Ambiguitatea, voit întreţinută, măreşte vertijul clarităţii oglinzii: cine priveşte devine prizonierul ochiului sau cel privit este prizonierul tău? în acest joc al alterităţilor individuale, episodul miresei (Vili, 4) este fascinant. Intensitatea acelor ochi de mireasă, “ce ştiau să vadă”, atîmă “greu ca o raniţă de campanie în amintire”: “... A urmat aia că în secundele de după colosala surpriză, neam tct privit în ochi unul pe celălalt, dar, cum să zic eu, privit nu glumă, ea, regina intangibilă a convoiului şi-a miilor de clipe şi eu, străinul anonim, zăcînd inconştient într-o maşină parcată ilegal, iar privirea ei de regină ce-şi îngăduie o scurtă (şi de 71
