Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)

Cimbora

nerăstălmăcit, aşa ar trebui) destindere, era atît de intensă, de arzătoare, încît sentimentul criminal al vinovăţiei încercat de mine s-a trezit plutind voios într-un hîrdău al nevinovăţiei!...” (pag. 141).

Autorul nu redă cu fidelitate de oglindă personajele sale, el le ajustează mereu, intervine cu o tuşă, cu o linie, nemulţumit nu atît de portret şi de ceea ce poate vedea cît, mai ales, vinovat de a nu fi putut vedea mai mult. Ca în lumina lui Van Gogh (des citat), re-amintirea îţi arde ochii. Ca lanurile lui de grîu.

Povestire a regăsirii proustiene, Pescuit de păstrăvi, vinerea, este constituită pe motivul (banal) călătoriei iniţiatice: drumul cu o maşină pînă în satul natal, cu “un Trabant fără marcă”. Nu e o călătorie printrun spaţiu geografic cît printr-un tunel al timpului - “cu timpul preluat, aparent, de un alt timp, un timp străin de mine şi de timpul deplasării mele biologice prin viaţă...” (pag. 21). Dacă e imposibil să te mai întîlneşti cu tine însuţi e posibil, crede autorul, să recuperezi clipa, “semnificaţia” ei, “licărul aurului în sita plină cu nisip”: “Pe ea încearcă să ţi-o restitui, scriind un fel de memento-uri simpatice, ironice şi patetice deodată ... un fel de lieduri de o emoţionantă luciditate senină şi sentimentală, dacă te-ai prins, dacă m-ai înţeles...” (pag. 22).

Nu există un ritual proteguitor pentru plonjările în memorie: există doar clipeşoc care, prin intensitatea lor te fac să te ridici la fervoarea altora, dinainte. Şi, în această autoscopie, eul tău este fracturat iar unghiul "depoziţiei” trebuie înţeles ca stare: “Ca personaj principal, ca martor, ca recipient auditiv, ca orice altceva, am fost silit însă, în cele din urmă, să devin în exclusivitate personaj principal... care săvîrşeşte sau nu săvîrşeşte, care face sau nu face, dar care e obligat să se facă; adică un personaj care descoperă tîlcuri şi încearcă să le povestească apoi într-o manieră, hai să zicem, reportericească, realizînd astfel, hai să zicem, nişte reportaje intime...” (pag. 23). Deşi textul mizează pe această textură a asamblărilor, pe alternanţe şi pe tensiunea dintre

fragmente, structura este riguroasă: 9 texte “şi cu încă unul 10”, prologul. El ar avea rostul de “incidenţă-instanţă” pentru celelalte, devenind haloul unui timp circular predestinat: “Sínt cel care sínt acum, astăzi, tocmai pentru că aceste clipe s-au întîmplat, şi ele s-au întîmplat pentru că mi se potriveau, îmi erau pe măsură...” (pag. 17).

Întregul text devine un banchet al reîntregirii eului, al hamletizărilorpe seama trecerii şi sărbătoririi întîlnirii cu ceilalţi, adeseori componenţi ai eului său polimorf: “prietenul T., coliliul şi trandafiriul meu prieten T.”; “prietenul meu, posesorul unui Mercedes”; “cel de pe stadion”. Unele texte au nuclee poetice care coagulează, magnetic, naraţiunea: pasărea aruncată pe stadion în timpul unui meci; secvenţa miresei; meditaţiile despre natură de sub măr, “blajinul meu London Pepeeng”. Tuşele în “negru” sunt trasate, întotdeauna, dintr-un condei, lată pasărea de pe stadion: “...O pasăre murdară, cenuşie, de un negru depigmentat, urît, un negru fără vitamină, am putea zice... Aidoma negrului în care se drapase, pasărea părea veştedă şi umilă, sărmană supravieţuitoare a unei ierni ce se dovedise lungă şi necruţătoare...” (pag. 52). Există o alternanţă între secvenţele de răsuciri ale memoriei, de încetinire parcă ale unor benzi de celuloid pe care lunecă chipuri care abia se pot închega, şi cele ale unor note “de jurnal”. Observaţia “zilnică” pare a trasa, mai decis, decorul, pare a aşeza

72