Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
TRANZITIVE ¥ßfn«* lifiSi' O carte despre arta de a iubi oamenii, un tratat despre arta transformării în lumină ne-a lăsat poetul loan Bran. Asemenea plantelor care supravieţuiesc prin fotosinteză, absorbind lumina, loan Bran a fost o plantă însetată de cîntec: “Dacă ai cuvînt, ai pămînt sub tălpi,/ pămînt de primăvară şi pămînt de toamnă” (Poem în chip aparte). Fie confundîndu-se cu o plantă-metaforă (Feţele poliedrului), fie chiar dîndu-şi numele unei petunii (Descărcare electrică), poezia aceasta tinde doar spre lumină: “sub ploaia fotonilor” (Fotonică). Luminai! caută, îl răcoreşte (Etajele aerului), lumina are chipul femeii care-1 înconjoară cu dragoste: Azi întîia lum ină/ jumătate scînteie, /jumătate femeie./ Ea-mi pune pe inimă/ cunună de emoţie nouă,/ şi roteşte-mprejuru-i/ sateliţi microscopici.. (Pictură pe pînză de păianjen). Această poezie a solarităţii, scrisă într-o cameră îngustă şi cu geamuri mici de ţară, îşi pulverizează poetul (“mă simt uşor ca o paraşută/ de păpădie” ;Centrul de greutate), îl face asemeni, încorporîndu-1 în substanţa ei, devenindu-i paşii cu care coboară între noi, mîinile cu care ne îmbrăţişează. loan Bran este un poet al unor energii (cuvîntul acesta are la el rezonanţele unei Alma Mater, izvor al vieţii) fotonice misterioase pe care a supus-o ca un meşter faur printr-o lungă lucrare şi osîrdire asupra sa: “Şi-s atît de aproape/ de o energie necunoscută/încît dacă vreau/pot s-o ating cu degetul. Descărcare electrică! ”. De fapt, această “descărcare electrică” este o “descărcare” de dragoste întrucît o nestinsă dragoste de oameni arde-n el ca într-un “reactor” uriaş: “Sîntun reactor viu/ de particule nucleice/ ale sentimentelor/ accelerîndu-le spre pieptul vostru” (Sub presiuni violacee). Oamenii toţi sínt în viziunea sa “încărcaţi cu forţe interne”, “fii ai energiei necunoscute” spre care tinde “cu aripi de raze”. Cînd nuşi “montează raze” drept aripi găseşte alte căi: ploaia (voi intra acum/ într-un strop de ploaie.../ deschis cu şperaclul inimii”) sau frunza (“Frunză,/fa cum crezi./ Eşti pupila mea/ cu ochii verzi”), cu care ajunge în lume, între oameni (Omule drag, ce Cosmos eşti tu”). Văzul său “e-oîncercare”: “Ochiul iese la privit”. Poetul pare a nu avea trup, mereu renunţă la el, renunţă la descrierea lui: “Şi totuşi/ Ştiu puţine lucruri/ despre conturul meu” (Despre conturul meu). Trupul cu răni este supus perisabilului, îl împiedică la zbor, de aceea încearcă mereu “un salt în aer” (“E un vis teribil/ pe care-1 încerc/ în realitate”; Saltul mortal), o continuă “distanţare de el”, rămînînd la esenţă, la vis, I agînd. Cu el, călătoreşte (“Să merg cu gîndul poate,/ fireşte voi străbate distanţele mele”; Sensibilitate), cu el se întoarce asupra sa ca în formula lui C. Noica “cel care întoarce gîndul asupra gîndului” (Devenirea întru fiinţă): “Numai că şi el,/ gîndul acesta mă pune pe gînduri...”. Din această poezie au dispărut contururile reale, distanţele, timpul. Este vorba despre simultaneitate şi despre transgresa-49
