Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
pămîntul în noduri pline de ciudă şi scîncet, noduri grele ca roate de tun”... etc. Alteori acribia descrierii se mută în planul mental asemenea medicului care opSrează pe creier şi care, tăind în celule, voieşte să protejeze visul încă nestins al celui de sub laser: “Şi eu n-am ştiut ce să fac nu pentru că nu se putea face nimic şi nu pentru că eu nu-mi puteam da seama ce s-ar putea face; dar sîngele meu se şi vedea-nchegat de aerul tare al muntelui şi-şi zicea: nu pentru că nu-mi place să curg mai departe prin venele sălbaticului ăstuia... dar sínt atît de aproape de totala mea-nţepenire şi oprire şi putrezire,... încît nu merită să m-avînt mai departe...” (pag.91). Ne aflăm pe un tărîm unde interesul autorului merge spre “linia observaţiei de comportament” (L. Ulici), spre tensiunile şi situaţiile limită ale fiinţei. Caracterologic, personajele nu devin depline, nu se împlinesc în tipologii aţoase: autorul nu lucrează în alb şi negru, el pendulează (cu paste moi nu cu linii dure) între sugestie şi faptul brut, între impuls şi exuberanţă. Adeseori ele par însoţite de un balon metaforic de parcă scrisul ar fi placenta lor, care le-ar putea proteja de realitatea searbădă şi agresivă, în care nu ştiu niciodată cum au ajuns şi cum se pot salva: “Prin el, prin viscol, ne-nvîrteam noi patru: Regele, Suru, Ilie şi cu mine. Regele era cîine, Sum era cal. Şi mai era ea, dar cu ea n-aveam nici unul nimic, doar Regele ce-o mai plîngea în limba lui moartă şi de neînţeles...” (pag. 18). Alteori acest “halou” din jurul unui personaj nu este altceva decît predispoziţia spre caricatură şi ironie a autorului care ia viaţa cam peste picior şi nu odată îi vine să le strige-n obraz personajelor sale: “mă, dobitocule, mă, îngerule, de ce dracu-ai părăsit cerul, de ce dracu-ai venit să faci greşeli aici pe pămînt, pentru că aici greşelile sínt mult mai dureroase...” (Ultima încercare). E o ironie la I. Bledea care nu devine procedeu optzecist de demitizare a realităţii ci este consubstanţială personajelor: ea are toată consubstanţialitatea firii moşilor hîtri din Ardeal. In linii mari, ţesătura povestirii este IH\ ' u, .. ........I VIN/4IQ4RB4 DE CA\ ESTEST (Bl R I 9L'* «H*A**tA simplă (o călătorie, trecerea unui călăreţ la o oră fixă, o vînătoare): Ion Bledea nu este atît un reflexiv cît un tehnician dibace al camuflării planurilor, al participării la creaţia lumii prin re-povestirea ei. Fraza curge translucid, fără bulboane, dar uneori transluciditatea ameţeşte, face posibilă străvederea unei alte realităţi, care se determină una pe alta, ca într-un fluid magic. Simţi cum planul realului s-a “vărsat” în cel al parabolei, precum nisipul într-o clepsidră care aşteaptă o mînă să-l răstoarne la loc. Este mîna autorului care iese din text pentru a pune la loc clepsidra: “...A continuat să treacă astfel ani în şir, monoton, acelaşi, într-o zi n-a mai venit, dar pe noi nu ne interesează poveştile despre călăreţii care nu mai există.” (Călăreţul). * Risipit în gazetăria sătmăreană (unde a impus un stil inconfundabil - scrisul unui om cu daimon. De altfel, I. Bledea avea un “secret”: iubea focul. Era fascinat de foc: avea o ştiinţă de a face focul, de a-1 întreţine. Era capabil să stea ore întregi să privească focul: ochi în ochi. Părea că se adapă din el, că-şi ia din magma lui lavă pentru scrisul său. Era o ardere în tot ce scria, o mistuire. Ceea ce părea agresivitate în jurnalistica lui nu era decît o formă a înaltei temperaturi pe care o avea fraza sa), Ion Bledea a lăsat în manuscris file dintr-un roman - Pace în Aibia. Era un roman al acestui spaţiu de nord-vest: cîmpia cu fabulosul ei şi 41
