Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
şi Elegie merită să o reproducem pe prima: “Era un început cu ochi de căprior,/ cu nuduri verticale, undeva/ mă legăna bătrîna cu aţa pe picior/ în leagănul tăiat cu un cuţit de piatră.// In nopţile ploioase ştia o sută de legende/ gorunul din leagănul meu,/ auzeam cum freamătă în somn/ leagănul meu tăiat de cineva/ cu un cuţit de piatră.. .’’.Tot în 1968 apărea revista Poteci (a Liceului nr. 3, Satu Mare) unde I. Bledea va avea pagini consistente de poezie. în antologia Poteci (1969) ciclul său cuprinde 19 poezii. Acestea (sau unele sporadic publicate în Cronica sătmăreană, în antologiile Afirmarea) stau mărturie că autorului nu i-au lipsit ispita onirismului cu pendulări între naturalismul livresc şi un sarcasm cvasi-expresionist. Detalii în filigran din decorurile poeziilor sale vor trece în volume de proze Vînătoarea de cai: lupii şi “apropierea vînătorului/ de ţeava puştii”, luna şi “limbile focului hăituind aerul”, jocul de-a caii (“calul sínt eu şi ffîul iubita”) şi neostoitele “călăriri” ale unui "dalb răsculat”. De altfel, şi prozele sale vor avea in nuce un substrat... poematic. * Vînătoarea de cai, fiind singura carte publicată de Ion Bledea, trebuie privită, în acelaşi timp, şi ca pe un debut de forţă în proza anilor 1975-1980 dar şi ca măsură ultimă, singulară, a talentului său. Premergător prozatorilor “optzecişti” (afirmaţi cu volume în anii 1980-1985), însă fără a miza pe analitic, pe autoreferenţialitate, pe discursul despre proză, Ia Ion Bledea trebuie să recunoaştem o atitudine modernistă: fie prin tonul ireverenţios-ironic faţă de actul scrierii, fie prin demontarea naturii iluzorii a actului imagistic sau prin utilizarea unei tehnici a “teleobiectivului” fracturat. Accentul nu va cădea însă nicidecum pe mecanismele scrierii (precum la prozatorii “optzecişti”) iar realul nu este pus ”în paranteză”, prin excluderea lui, ci prin supralicitarea unei virtualităţi cu suprapuneri de planuri, cu indeterminări între real şi imaginar. Naraţiunea este aleatorie, cu largi glisări în planul memoriei (tară a deveni însă “biografistă”), de unde aerul poematic degajat mai ales în descrierea peisajelor: “... Locul era neted; doar ici şi colo, parcă pentru a batjocori netezimea, cîte-o tufă uscată îşi înclina capul în pămînt, gata să-şi facă rugăciunea, gata şă-şi dreagă trupul firav cu puţină moarte, între ele, între aceste bălării, noi eram singurele mişcătoare, eram un fel de bălării vii străjuite de altele stinse. Călătoream...” (Baladă străveche). în general, majoritatea povestirilor sunt plasate într-un spaţiu puternic personalizat prin acribia detaliilor şi revenirilor, ca într-o ramă, a unei cîmpii nedeterminată însă geografic şi temporal. lndeterminarea nu devine o slăbiciune a prozelor: textul povestirii asigură o conexiune a întregului şi autoreflecţia. Este o proză puternic vizualizată, redată în cadre, cu intensităţi de ritm şi culoare, cinematografic: “La-nceput s-a ivit unul şiacela s-a apropiat: după ce a văzut că-i singur şi-a trecut mîna pe sub cureaua de pe umăr, a-nhăţat şi a cîntărit puşca, apoi a trintit-o pe jos şi s-a aşezat lîngă ea...” (Vînătoarea de cai). Simţi, că aproape la tot pasul, “teleobiectivul” care ne redă imaginile nu este un rece instrument ci un ochi cald, dilatat, surescitat, care nu doar panoramează ci simte convulsiile peisajului: “viscolul ţinea de trei zile şi fulgii se-nfigeau în aer ca-ntr-un duşman” (A treia faţă). Vînătoarea de cai particularizează un univers al călătoriei şi iniţierii, a vînătorii şi solidarităţii tragice a fiinţelor singure. Deşi firea personajelor înclină spre impulsivitate ea se pierde, aproape întotdeauna, într-o nevoie de exuberanţă care le umanizează şi în care se sting ca într-o pîclă ceţoasă. în dinamismul povestirii fraza are, adesea, forţa unei viituri care te smulge din cotingent şi te poartă cu ea dezvăluindu-ţi viitori, frunzişuri sălbatice, răsuciri de omături dar şi oaze de curgere calmă permiţînd întreţeserea oglindirilor de pe margini. Sunt locuri unde excrescenţele metaforice se dezvoltă ca vîscul pe arbori: “rouă era ca o fată frumoasă, rece şimprăştiată pe jos...”; “curcubeul era ca o glugă pe ochii lumii”; “herghelia gonea mai departe şi toaca tropotelor împletea 40
