Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
V Colocviile "Poesis": G. Vultur eseu, Al Cistelecan, Călin Vlasie, loan Moldovan, R.UImeanu, Ion Vădan. dezvelindu-şi pulpele -/ stalactite - ale nopţii”; sau: “moartea eşuează în surîsul femeii din ploaia galbenă” etc. Femeia este un liant între detaliile stampelor, ea poate restructura realul: (“peisajul se rupe icnind din trupul femeii în somn/ restructurîndu-se”) sau îl poate destrăma. Uneori, se aude aproape un strigăt care presupune, dincolo de orice descriere, existenţa ei proteguitoare dar şi “curajul” asumării unui romantism în care sentimentalul ni sedezvăluieîn creşterea sa dramatică: “am nevoie de tine mai mult ca oricînd/ mie greaţă de idoli de amintiri/... mă apăr cu o centură de litere/ dorm pe cuvinte/ locuiesc în textul acestui poem/ caîntr-o casă de lemn austeră/ aşa cum aş vrea să rămîi alături de mine/ încolăcindu-mă ca o cartuşieră arzînd...” * Poezia lui Ion Vădan se revendică, neclamoros, din aceea echinoxistă.Inclus în antologia lui Victor Felea (care a impus în epocă) - Popas între poeţii tineri (Ed. Dacia, 1975), autorul, fire iconoclastă, fiu de moţi, incomod pentru egocentrismul său gîlgîitor, nu se lasă “prins”, integrat unui grup sau altul, rămînînd nu un practicant cît purtătorul unei conştiinţe echinoxiste. Plecarea în provincie, după absolvire, i-a accentuat şi mai mult singurătatea (profitabilă în planul evoluţiei poetice) dar îi amînă prima carte de autor pînă abia în 1983 (Borgum centenárium, Ed. Albatros). Receptarea - şi evoluţia - poeziei sale va cunoaşte toate meandrele străbătute de un poet stabilit în provincie: depărtarea de presa scrisă, de edituri şi de cenaclurile care “lansau” autori sub patronajul unor personalităţi literare. “Concursurile de debut” parcurse de poet îşi lasă pecetea asupra cărţilor în care titlurile sunt schimbate (prima carte trebuia să se numească Scrisori către Edith Södergran; o alta, Izvor regăsit (Ed. Albatros, 1988) se numea Piaţa Giorgio De Chirico, iar Laudă pămîntului (tipărită în 1988, dar difuzată în 1990) purta numele Sosia scribului, (a se vedea interviul din revista Poesis, nr.l 1-12,1996) sau poemele amputate. Dar, ca şi oraşul, provincia poate fi aidoma unei mlaştini care înghite sau poate potenţa individualitatea printr-o asumare a singurătăţii pînă la capăt. Şi I. Vădan îşi asumă “provincia”, nu ca pe un punct terminus ci ca pe un locus amoenus, nu însă în sensul Georgicelor ci al unor pre-faceri de natură uranică pe care le descifrează, ca un alt zeu Pan, în straturile ei geologice, într-un palpit neostoit al vegetalului: zmeurişul, iedera, muşchiul “albastru/ crescut pe vitralii”, devenind în poezia sa nuclee magice, izvoare ale vieţii. Ele protejează, htonian, Cariera de marmură închipuită a fi un loc de refugiu, o cavernă în care “se roagă 252
