Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
geometrul sihastru” (pag. 8) veghind la rînduiala lumii. Metafora “carierei” se dovedeşte repede a fi însă o peşteră a lui Platon în care imaginile în mişcare nu pot reface legătura omului cu natura, legătura pierdută cu zeii, ci doar re-compun memoria copilului de altădată, din spaţiul mirific al unui sat împăcat între cer şi pămînt, cu părinţi şi morţi rînduiţi a comunica prin “semne şterse”. Din spaţiu proteguitor, “cariera” (“spaţiul meu de minciună securizantă”; p. 50) se transformă într-un ecran vorace care-şi arde umbrele amintirilor: “adevărul de-a exista prin imagini/ dublînd realitatea/ furişînd aura peste lucruri/ partea de energie a suferinţei/ / oh singurătatea sporeşte memoria...” (pag. 8). Cariera de marmură nu devine nici o clipă un spaţiu al claustrării, al expierilor şi angoaselor. Dramatismul nu stă în ruptura definitivă cu lumea, în recluziunea vinovată ci în percepţia acută a poetului pentru stratificările geologiei şi a vegetalului din jur în care “detaliile se aglomerează ţipînd” (p. 7): “cheaguri de miresme se izbesc de ferestre/ ferigi strivite ţipă prin făţărnicia albă a orelor” (p. 9); “un miros acru de alge învăluie străzile” (p. 52); “crinii alunecă libidinoşi pe carnea femeilor/ miresmele se înghesuie pe clavicule” (58) etc. Senzualitatea percepţiei, gravurile cu vegetalul exaltat deturnează adîncirea şi radicalizarea introspecţiei: “Oh cîtă desfrinare a detaliilor/ oprimînd contemplaţia” (p. 49). Ion Vădan rămîne, în linii mari, un neoexpresionist sublimat: pactul său cu tradiţia l-a transformat într-un scriboracol, care “lecturînd marmura” şi “stratificarea din ea a durerii" dezvăluie contemporanilor semnele tainice ale viitorului: "aceleaşi laşităţi ne trag înainte/ aceleaşi compromisuri lascive/ singurătatea dintre noi are trepte de marmură...". Cine este atent la învăţăturile "scribului" va păşi pe aceste trepte spre celălalt. * Opinii: “Ion Vădan se prezintă cu o poezie de stricte articulaţii moderne, sensibilă şi lucidă în acelaşi timp, capabilă de o rilkeană atmosferizare şi de inedite răsfringeri. O subtilă stăpînire a uneltelor lirice, prin care ni se comunică bogate implicaţii sufleteşti în lumea de azi...” Victor Felea (Popas între poeţii tineri, Ed. Dacia,, 1974, pag.68) “Poetul Ion Vădan scrie un fel de jurnal al provinciei din perspectiva cărturărească, în care simpatia, nostalgia şi reticenţa se amestecă inanalizabil; tonul e grav ca bătaia unui clopot vechi, sentimentele cresc în umbra lucidităţii, singurătatea mai ales e mereu invocată ca pretext al unei reverii scormonitoare, iar discursul poetic încearcă să impună din notaţii însumate o viziune a cărui principiu e frumuseţea.” Laurenţiu Ulici “O natură autentic elegiacă este Ion Vădan în "Borgum centenárium” (1983), invocînd un ton imnic un paradis pierdut, destrămat în fragmente groteşti. Peste fizionomia coruptă a lumii, imaginaţia aruncă însă o aură strălucitoare, irizări luminiscente care înalţă umilitudinea la somptuos. Unele poeme de o frumuseţe secretă tocmai datorită gestului ceremonios, pe care poetul e fundamental un trouveur, îl exaltă în accente de odă...” Radu G. Ţeposu “Aducînd mai aproape de biografie ultimele poeme, Ion Vădan îşi psihologizează melancolia întorcîndu-i vraja în suferinţă şi întorcînd însuşi poemul înspre interogaţia lăuntrică, într-o auto-scopie ce tinde la inclemenţă... Din lirismul confortabil al nostalgiei paradisiace poezia lui trece acum la lirismul angoasant al conştiinţei, inervat în egală măsură de un principiu moral şi de’unul existenţial. Timpul beatitudinal a devenit unul agresiv al unei lungi şi adesea sistematice perse-cuţii, nu fără efecte mutilante.” Al.Cistelecan Referinţe: Niţă, Victor - Trei poeţi din Satu Mare, în Flacăra, anul XXXIII, nr. 3 (1492), 20 ian. 1984; Glodeanu, Gh. - Ion Vădan: Borgum centenárium, în Pagini _______V________ 253
